Relansarea pandemiei şi relaxarea economiei

În primă fază a pandemiei, cea de după „răceala uşoară” diagnosticată prematur de doctorul de la Cotroceni, România a apărut ca un fel de model de rezistenţă în faţa asaltului virusului venit tocmai din China. Ne mândream cu faptul că, deşi strâns legaţi de polul european al infecţiei - Italia - reuşeam să ţinem în frâu avansul coronavirusului.
Numărul de infectaţi era relativ mic şi nu creştea spectaculos, iar la capitolul decedaţi aproape că nu aveam ce număra, motiv pentru care statisticienii din sănătate au prins curaj în a pune pe lista neagră şi victimele altor maladii răpuse chipurile de „noul coronavirus” (nu am aflat până acum care era cel vechi şi ce s-a întâmplat cu el).

Această relativă stare de echilibru a fost realizată printr-o serie de măsuri de tip totalitar acceptate cu seninătate de o populaţie a cărei majoritate nu a uitat încă cum se trăia, în ce condiţii, pe vremea comunismului, când statului îi era permis totul, evident spre binele poporului. Între măsuri logice, justificate, chiar de bun simţ, şi-au făcut  loc însă o serie de abuzuri sadea, începând cu stigmatizarea celor peste 65 de ani şi cu consemnarea lor la domiciliu şi continuând cu închiderea unor activităţi utile esenţiale, precum şi cu tratamentul medical discreţionar al celor suspectaţi a fi contractat maladia. S-a adăugat acestor condiţii şi tratamentul neadecvat aplicat românilor reveniţi de nevoie în ţară, carantinaţi fără rost, în condiţii greu de suportat. Oamenii au aşteptat cu sufletul la gură finalul acestui jug sanitar care promitea să fie încheierea termenului stării de urgenţă, după care se presupunea că viaţa lor va reintra pe un făgaş normal. N-a fost să fie, din motive sanitare - pandemia dovedindu-se mai viguroasă decât o estimaseră  specialiştii - şi din motive de psihologie umană. Lipsiţi două luni lungi de condiţiile necesare unui trai decent, mulţi dintre cei care s-au eliberat din chingile consemnării la domiciliu, izolării şi carantinei n-au mai ţinut cont de nici o recomandare sau de vreo restricţie. Au dat năvală pe terase, la ştranduri, în cluburi şi în zonele de agrement cu convingerea că lor nu li se poate întâmpla nimic din ceea ce nu ştiau decât din ştirile de la TV şi articolele de ziar. Faptul că pandemia nu li se arătase concret - sub forma suferinţei unor persoane apropiate sau cunoscute - i-a făcut pe mulţi să se îndoiască de existenţa reală a bolii şi să bănuiască că în spatele acestei campanii se ascund interese obscure şi tentaţia totalitară a oricărui guvern presupus democratic. Fără să vrea, Guvernul, autorităţile în general, au provocat o veritabilă relaxare a pandemiei, din ce în ce mai greu de ţinut sub control. A contribuit decisiv la această stare şi analfabetismul constituţional al unui guvern neobişnuit cu guvernarea, care în acţiunile sale nu a ţinut cont de principiile elementare ale libertăţilor individuale. Curtea Constituţională a sancţionat drastic aceasta ignoranţă, declanşând fără să vrea un val de comportamente care au alimentat consistent creşterea numărului de persoane infectate, prin părăsirea spitalelor de către bolnavi care nu îşi efectuaseră tratamentul. ?i care, o dată ajunşi acasă, au contribuit la răspândirea bolii. În locul unui curs pozitiv de relaxare a restricţiilor, ne-am pomenit cu o veritabilă relansare a epidemiei, predicţiile prăpăstioase ale lui Arafat adeverindu-se de la o zi la alta, pe un curs net superior celui de până atunci, S-a ajuns la peste 1.000 de cazuri depistate zilnic, rezultate din testări direcţionate spre focarele recunoscute - spitale, cămine, azile. Într-un mod greu de acceptat, autorităţile sanitare au interzis testările paralele, de genul celor efectuate de Primăria Capitalei, care fără îndoială că ar mai fi scăzut procentul pe baza căruia România a fost inclusă între ţările cu risc major, carantinate pe plan internaţional.

Nimeni nu poate să estimeze în ce direcţie vor evolua lucrurile şi dacă „cămila lui Tătaru” nu va avea nu două, ci trei cocoaşe, şi dacă nu va fi nevoie să se recurgă la o nouă stare de Urgenţă, cu toate riscurile de tulburări sociale pe care le-ar putea genera. Aşa s-a împlinit, pe dos, unul dintre obiectivele guvernării: relansarea - dar nu a economiei, ci a pandemiei.

Ne aflăm în faţa uneia dintre cele mai mari crize economice mondiale. Nu o putem compara încă cu nimic, pentru că mecanismele ei nu s-au conturat suficient de clar. Originalitatea, ca să spun aşa, constă în faptul că spre deosebire de toate celelalte crize, aceasta nu este rezultatul unor acumulări negative care au produs implozia finală. Nu. Este o criză asumată, generată voluntar de către liderii mondiali care au acceptat şi urmat recomandările OMS, un organism fără experienţă şi expertiza unui astfel de fenomen. Pur şi simplu butonul economiei mondiale a fost apăsat şi aceasta a fost oprită în speranţa că doar astfel se va putea trece peste pericolul pe care îl reprezenta coronavirusul. Însă nu numai că cursul epidemiei nu a fost blocat, dar mecanismele economice au suferit avarii ireparabile. Unele domenii au fost puse la pământ definitiv, altora le vor fi necesari ani şi ani pentru a-şi reveni. Cum se întâmplă deobicei în astfel de situaţii, săracii au sărăcit până la limita suportabilităţii, în timp ce bogaţii s-au îmbogăţit peste limitele necesităţii şi rezonabilităţii.

România nu a făcut excepţie de la acest curs. Activităţi economice oprite fără rost repornesc cu dificultate. Falimentele s-au ţinut lanţ, iar afectarea iremediabilă a circuitelor comerciale pune sub semnul întrebării reuşita politicilor ameţite de relansare. Într-o Europă, al cărei comportament pandemic a fost lamentabil, se încearcă acum să se dreagă busuiocul în ceasul al 13-lea, în care bogaţii nordului nu văd cu ochi buni ajutorul dat ţărilor care nu au făcut faţă situaţiei.  După ce ne-au aburit cu nebulosul lor plan liberal de relansare economică, din care nimeni nu a înţeles nimic pentru că nu era de înţeles, preşedintele şi premierul încearcă să ne convingă acum ca a sosit ceasul marilor succesuri. Bătându-se ca un leu - nu se ştie cu cine - Iohannis ar fi obţinut pe barba sa o sumă record din alocaţiile europene. Nu ni se spune cu ce proiect a plecat preşedintele la Bruxelles, ce obiective  a propus şi pe baza căror studii, cu cine le-a discutat şi a convenit la final (Parlamentul nu a avut niciun cuvânt de spus în această chestiune). Ni s-a spus doar că, iată, în servieta prezidenţială au intrat 80 de miliarde, cu care vom face ce vrem noi. Complet fals. Luarea la bani mărunţi  a performanţei prezidenţiale arată nu numai că am obţinut mai puţini bani decât aveam dreptul, că sectoare întregi au rămas neacoperite de subvenţii şi că, mai ales, pentru a putea folosi aceşti bani vom avea nevoie de proiecte viabile, despre care la această oră nimeni nu ştie mare lucru. Relansarea aceasta a economiei, care deocamdată poate fi interpretată ca o relaxare, este o poveste de adormit românii în momente în care dezbinarea societăţii, produsă cu concursul nemijlocit al preşedintelui, este mai mare ca oricând şi când politica românească nu este în stare să ne ofere altceva decât perspectiva traiului de pe o zi pe alta.