Refugiaţii mizeriei şi sărăciei

Este pur şi simplu de necrezut: în timp ce parlamentarii îşi votează pensiile suplimentare de serviciu, fără ca cineva să îi poată împiedica, ministrul Muncii anunţă că pregăteşte un program prin care să vină în ajutorul a peste 100.000 de copii ai căror părinţi, din cauza sărăciei, nu pot să îi trimită la grădiniţă! Ne dăm seama cât de mare e sărăcia unui important segment de populaţie, doar atunci când televiziunea ne prezintă cazuri ieşite din comun. Emoţionalitatea pe care o declanşează aceste reportaje face ca spre cei prezentaţi să se abată o ploaie de ajutoare temporare, care însă nu-i ajută cu nimic pe termen lung. Ba, dimpotrivă, amplifică frustrarea prin iluzia temporară a unor vieţi mai apropiate de normalitate.

Este pur şi simplu inadmisibil ca o ţară europeană care pozează în sponsor pentru categorii defavorizate din alte locuri (Iordania sau Moldova - către care s-au îndreptat recent fonduri importante) să nu fie în stare să asigure un standard civilizat de viaţă pentru copiii săi. Ajutoarele sociale nu rezolvă mare lucru, ele fiind cel mai adesea folosite de părinţi neputincioşi sau iresponsabili în alte scopuri. Cred că ar trebui gândită foarte serios o lege care să-i decadă din drepturile părinteşti pe cei care nu pot sau nici măcar nu încearcă să amelioreze soarta propriilor progenituri. Statul poate fi – în condiţiile unei organizări strict supravegheate – un părinte mai bun decât cei naturali pentru aceşti nefericiţi. Să nu ai ce îmbrăca, sau să pleci la şcoală cu burta goală – este practic de neconceput într-o ţară europeană a secolului XXI.

Dintre multele preocupări ale guvernelor noastre, aceasta a lipsit cu desăvârşire sau s-a caracterizat prin acţiuni formale, lipsite de eficienţă. Este inadmisibil ca numărul bisericilor nou construite să-l întreacă pe cel al şcolilor, ca numărul instituţiilor de sănătate noi şi modernizate să fie sub al celor care se desfiinţează sau se închid, ca întregi comunităţi să fie izolate de civilizaţie datorită impractibilităţii căilor de acces. În ţara asta funcţionează paralel două Românii: una a politicienilor şi al clientelelor lor îmbuibate, şi una a săracilor şi a celor fără speranţă. Între ele se cască continuu o crevasă care riscă să facă decalajele irecuperabile. Este de-a dreptul surprinzător cum reuşim să găsim soluţii pentru refugiaţi şi nu reuşim să facem doar o mică parte din aceste programe pentru „refugiaţii” noştri în subdezvoltare şi în lipsa de speranţă...