Rechizitoriul lui Cioacă: scenariu de Hollywood

Dacă în Codul Penal ar fi fost prevăzut un articol care pedepseşte impertinenţa, acesta i se putea aplica lui Cioacă. Condamnat la ani grei de puşcărie pentru sfidare şi obrăznicie, nimeni nu l-ar fi compătimit. Înţeleg, într-un fel, decizia pe care a luat-o judecătorul care i-a trântit 21 de ani de temniţă: vine unul ca ăsta şi-ţi scoate limba, zicând: sâc, n-ai ce să-mi faci, că n-ai cadavru, n-ai arma crimei, n-ai mobil! – cum să-i dai drumul fără să-i aplici codul penal?

Povestea asta cu Cioacă şi Elodia a intrat deja în folclor. De mai bine de şase ani, procurorii se străduiesc să dea de un fir şi nu reuşesc decât să adune câteva pete de sânge care puteau proveni de la orice altcineva decât o crimă odioasă: de la o depilare, de la o zgârietură, de la cine ştie ce altceva. Ei bine, în lipsă de alte dovezi, procurorii şi-au construit rechizitoriul la fel cum paleontologii refac arhitectura unui dinozaur după o măsea găsită în pământ. Probabil că scenariştii de la Hollywood ar fi invidioşi dacă le-ar cădea în mână rechizitoriul. Este un decupaj minuţios care arată pas cu pas ce-a făcut Cioacă în timpul cât nu l-a văzut nimeni. Au reconstituit procurorii până şi profanarea unui mormânt care nu există decât în fantezia lor debordantă. Iar judecătorul a luat de bună toată această operă de ficţiune, pentru că alta nu i s-a oferit.

Ce vreau să spun: nu sunt un susţinător al lui Cioacă. Mă enervează şi pe mine atitudinea lui flegmatică. Dar nu poţi să condamni un om doar pentru că stârneşte antipatie. Dacă procesul ăsta s-ar fi judecat în America, Cioacă ar fi părăsit tribunalul fluierând, juraţilor nefiindu-le necesare mai mult de zece minute de dezbatere. Pentru că dovezile, câte sunt, sunt toate circumstanţiale. Nici una directă! Până şi petele de sânge pe care s-a bazat acţiunea au fost depistate după patru ani în care se putea întâmpla orice în casa aceea – eventual alte câteva crime. Principiul de bază al justiţiei moderne este că nimeni nu poate fi pedepsit dacă nu i se demonstrează, fără dubii, vinovăţia. Teoria de bază a procuraturii comuniste era că, decât să rămână un vinovat nepedepsit, este preferabil ca zece nevinovaţi să fie pedepsiţi!

Povestea lui Cioacă şi a Elodiei este deja o telenevolă în care toată lumea îşi dă cu părerea. Detaliile afacerii arată că nici Elodia nu era uşă de biserică, după cum nici Cioacă un monument de moralitate. Mi-e greu să cred însă că fostul poliţist – dacă a înfăptuit crima – poate avea o asemenea capacitate de disimulare. Comportamentul său de după dispariţia Elodiei a fost mai degrabă al unui om care a scăpat de o belea, decât a unuia cu conştiinţa încărcată.Hotărârea – nedefinitivă – luată de instanţă în acest caz poate constitui o piatră de hotar: între posibilitatea de a condamna şi fără probele clasice, şi dreptul la prezumţia de nevinovăţie, atâta timp cât fapta ilicită nu e demonstrată fără putinţă de tăgadă. Ce alegem?