(Re)Aprindeţi candela!

În anii ’90 acest cântec – pe versurile poetului basarabean Grigore Vieru –  magistral interpretat de soţii Ion şi Aldea Teodorovici a reaprins pe lângă candele şi credinţă, foarte multe speranţe. „Reaprindeţi candela-n căscioară/Lângă busuiocul cel mereu/Degerat la mâini şi la picioare/Se întoarce-acasă Dumnezeu...”. Versuri profunde, al căror înţeles te înfioară. Dumnezeu se întorcea acasă, în libertatea pe care oamenii o câştigaseră după atâta vreme de exil: poporul exilat în URSS, un spaţiu străin de credinţă şi de neam, iar Dumnezeu în lagăre şi „în Siberii fără de sfârşit”, rămânând în inimile celor care au fost smulşi din case, din rândul familiilor, din sate, din biserici, pentru a fi duşi în exiluri din care nu ştiau dacă se vor mai întoarce vreodată. Această secvenţă istorică dureroasă din perioada comunistă este dureros de frumos redată de un alt scriitor basarabean, Nicolae Dabija, în romanul „Temă pentru acasă”. Nu despre perioada istorică tristă, nu despre speranţa năruită de libertate şi unire, nu despre falia care se sapă tot mai vizibil şi accentuat între stânga şi dreapta Prutului este vorba. Ci despre candelă! De ce candela trebuie aprinsă când Dumnezeu se întoarce acasă „degerat la mâini şi la picioare”? În niciun caz pentru a-L încălzi. O flacără atât de mică nu deţine decât o foarte mică putere calorică, localizată pe un spaţiu la fel de mic. Și totuşi, lumina candelei încălzeşte. Lumina oricărei candele încălzeşte nu trupul, ci duhul înfrigurat de lipsa lui Dumnezeu. Candela şi lumânarea au această putere de a încălzi şi de a hrăni un suflet înfometat de Dumnezeu, prin imaginea pe care focul curăţitor, focul luminător şi radiant de căldura spiritulă, îl oferă spaţiului şi persoanei din vecinătate candelei sau lumânării. Candela şi lumânarea au, pe lângă simbolistica specifică acea căldură aproape „personală” pe care nicio lumină electrică nu o poate oferi.

De ce aprindem candela?
Într-una dintre scrisorile misionare trimise de Sfântul Nicolae Velimirovici, acesta expune şapte motive pentru care creştinii aprind candele în faţa icoanelor:
„În primul rând, deoarece credinţa noastră e lumină. Hristos a zis: Eu sunt lumina lumii. Lumina candelei ne aduce aminte de lumina cu care Hristos luminează sufletele noastre.
În al doilea rând, ca să ne aducă aminte de caracterul luminos al sfântului în faţa căruia aprindem candela – fiindcă sfinţii sunt numiţi fii ai luminii.
În al treilea rând, ca să ne slujească drept mustrare pentru faptele noastre întunecate şi pentru gândurile şi dorinţele noastre rele, şi să ne cheme la calea sfinţeniei evanghelice, ca astfel să ne ostenim cu râvnă pentru a împlini porunca Mântuitorului: aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca să vadă lucrurile voastre cele bune.
În al patrulea rând, ca să aducem o mică jertfă lui Dumnezeu, Care a jertfit totul pentru noi. Un mic semn al marii noastre recunoştinţe şi luminoasei noastre
dragoste pentru Cel de la Care cerem în rugăciune şi viaţă şi sănătate şi mântuire şi tot ce ne poate da numai nemărginita dragoste cerească.
În al cincilea rând, ca să fie o sperietoare pentru puterile cele rele, care năvălesc uneori asupra noastră şi la rugăciune şi ne abat gândurile de la Făcătorul nostru – fiindcă puterile cele rele iubesc întunericul şi fug de orice lumină, mai ales de cea care este închinată lui Dumnezeu şi sfinţilor Lui.
În al şaselea rând, ca să ne dea imbold la ardere de sine. Precum untdelemnul şi fitilul ard în candelă, supuse voii noastre, aşa să ardă şi sufletele noastre cu flacăra dragostei în toate pătimirile, supuse totdeauna voii lui Dumnezeu.
În al şaptelea rând, ca să ne înveţe că după cum candela nu poate să se aprindă fără mâna noastră, nici inima noastră, această candelă lăuntrică a noastră, nu poate Să se aprindă fără sfântul foc al harului Dumnezeiesc, chiar dacă ar fi plină cu toate virtuţile – fiindcă toate virtuţile noastre sunt ca un combustibil, iar de la Dumnezeu este focul ce le aprinde”.
Sunt, aşadar, motive suficiente şi întemeiate pentru a dori să fim însoţiţi cât mai des de această lumină a candelei pe care să o (re)aprindem mereu, tocmai pentru ca Dumnezeu din inimile noastre să nu fie niciodată „degerat” şi nici exilat „în Siberii fără de sfârşit”.