Războiul româno-rus al vodcii

Ce n-am izbutit de-a lungul secolelor – să-i punem pe ruşi cu botul pe labe – încercăm acum. Ca-n fabula cu ursul şi iepuraşul, curajos când îl are în spate pe leu.

Cu o tenacitate demnă de cauze mai bune, Traian Băsescu îl tot atacă pe marele vecin din Est, ba cu „lacul rusesc”, ba cu alte găselniţe de-ale sale care nu au alt rezultat decât o creştere constantă a indiferenţei Moscovei faţă de bâzâiala românească. Din când în când, Putin mai răspunde, la plezneală, dar niciodată nu dă impresia că ne ia în serios. Nici măcar cu scutul de la Deveselu.

Explicaţia este că geopolitica se face la alte niveluri decât cel la care ne aflăm noi. Ar trebui, în mod normal, să fim mulţumiţi că am prins trenul NATO, pe fondul nevoii americanilor de aliaţi în campaniile lor afgano-irakiene, şi să contăm cum e firesc pe calitatea noastră de aliaţi cu drepturi depline, care ne conferă o siguranţă faţă de năbădăile vecinilor mai mici sau mai mari, pe care n-am mai avut-o niciodată în cursul istoriei. Asta nu trebuie să ne facă să credem că suntem egali cu partenerii noştri şi că din când în când am putea să luăm lucrurile pe cont propriu.

Cum asta face însă Traian Băsescu, al cărui zel cârcotaş este stimulat de ceea ce se întâmplă în Ucraina. Toate luările lui de poziţie în această problemă sunt pe cât de nesemnificative pe atât de contraproductive. Dialogul real se poartă între ruşi şi americani plus europeni, într-o manieră clasică: nu tot ceea ce se vorbeşte se şi tratează. Noi ne trezim vorbind, fără nici un rost şi nu este exclus ca la finalul crizei, când părţile îşi vor strânge mâinile pentru motive doar de ele ştiute, noi să rămânem în offside şi să plătim oalele sparte. Sigur că da, sprijinim alături de aliaţi procesul democratic din Ucraina, cât este el de confuz şi lipsit de finalitate – pentru că e greu de crezut că schimbări semnificative se vor produce într-o ţară ombilical legată de Rusia – lucru pe care-l demonstrează constant, indiferent cine se află la putere dintre aripile oligarhice interesate. Nu trebuie însă să exagerăm, o astfel de atitudine semănând cu lătratul pentru stinghiile gardului protector, la trecătorul care ne aţâţă cu băţul.

Cel mai sugestiv exemplu în acest sens îl reprezintă episodul Rogozin. După ce am refuzat survolul avionului acestuia – fără ca să ne-o fi cerut cineva, dintr-un exces de zel – ne-am ambalat într-un schimb de replici care n-a făcut altceva decât să pună în evidenţă lipsa de consideraţie a ruşilor faţă de sâcâitoarea noastră prezenţă. Iar lipsa de tact a preşedintelui, care a invocat consumul de vodcă al vicepremierului rus, i-a dat acestuia prilejul să-l plesnească într-unul din punctele sale cele mai vulnerabile.

Criza ucraineană este un exemplu clasic de problemă în care nu ar trebui să ne amestecăm mai mult decât ne-o cere statutul de membru al unei alianţe, manifestând cuvenitele rezerve faţă de ambele părţi care nu ne sunt, nici una, favorabile. A dovedit-o primă măsură a emanaţilor maidanului, care au interzis limba română în administraţia zonelor majoritar româneşti. Ne-au dovedit-o ceilalţi în chestiunile Bâstroie şi platoul continental. N-avem cum să fim prieteni cu o naţiune arogantă, rezultată din siajul Marelui Frate. Dar nici duşmani nu trebuie să-i fim.