RarincaGate-ul Justiţiei!

„Cazul Rarinca” are toate şansele să rămână un reper de nereformare a justiţiei române. Dacă acest lucru s-ar fi întâmplat înainte de 1989, n-ar fi fost de mirare. Ba din contră: cum ar putea să-şi permită o instanţă să aducă un asemenea afront judecătorului cel mai mare în grad? Să achite persoane pe care acesta le acuzase de şantaj, chiar dacă şantajul a existat doar în mintea îngustă a reclamantului?
Cazul Rarinca nu este singurul din care se poate trage concluzia că, în ciuda omagiilor americane, justiţia română are mari probleme, de independenţă în primul rând. Sunt numeroase cazurile de ultima vreme în care ea apare doar ca o prelungire subordonată a binomului SRI-DNA. Ceea ce se frământă în laboratorul celor două instituţii se coace la foc mic când ajunge la instanţă. Iar sentinţa este cea previzibilă.

Ce s-a întâmplat în cazul Rarinca? Persoana cu acest nume a fost o colaboratoare a soţului – decedat – al preşedintei Înaltei Curţi, Livia Stanciu. De pe urma acestei colaborări a rămas o datorie pe care „păgubaşa” a solicitat-o soţiei supravieţuitoare. A dat dovadă de o insistenţă care a agasat-o pe înalta personalitate, care a reclamat-o la DNA. Dată fiind „altitudinea” reclamaţiei, DNA a umflat-o pe impertinentă, iar instanţa a ţinut-o în arest preventiv aproape un an şi jumătate (cât toţi făptuitorii din dosarul Microsoft la un loc), prima instanţă condamnând-o chiar la trei ani cu suspendare. La recurs, judecătoarea Găgescu a avut impertinenţa (pentru că altfel nu poate fi numită lipsa de respect de care a dat dovadă) să o găsească nevinovată şi să o pună în libertate. Atunci însă când opinia publică s-a inflamat pe motivul că un om nevinovat fusese ţinut în puşcărie atâta vreme fără ca reclamantul să sufere vreo atingere (deşi acuzaţia era în mod vădit nefondată) s-a produs o tulburare în sistem şi pe principiul „prietenul la nevoie se cunoaşte”, DNA a sărit în ajutor şi a încercat să demonstreze că judecătoarea indisciplinată ar fi avut boală pe Livia Stanciu, în urma unui schimb de replici dintr-o şedinţă. Mai mult, procurorii-ţucălari au adus şi argumentul că judecătoarea s-ar fi răzbunat astfel pentru că nu a fost promovată. Şi de aici a plecat decizia servilă a CAB de desfiinţare a deciziei de achitare şi de rejudecare a procesului. Evident, în scopul corectării afrontului şi a trimiterii periculoasei şantajiste acolo unde le este locul celor care aduc atingere prestigiului şi onoarei nereperate a înălţimii sale, doamna Stanciu.

Ceea ce se întâmplă este un model clar de manipulare a justiţiei în interes propriu şi de ignorare a sfântului principiu al independenţei magistratului – care poate fi doar atât de independent, cât interesele şefilor săi o cer. În mod aproape logic, judecătoarea Găgescu va trebui, la rândul său acuzată şi judecată pentru o vină concurentă celei de lesmajestate!

Faptul că o asemenea aberaţie se petrece sfidător, la vedere, este dovada limpede a stării în care se află justiţia. Şi a încrederii pe care mai poate să o inspire.