Răpirea copiilor lui Hayssam

Hărțuirea copiilor lui Hayssam, pe motiv că polițiștii și agenții noștri secreți s-au dovedit a fi niște idioți neînstare să se țină măcar pe urmele unui infractor (asta în cel mai bun caz, existând și situația în care au fost inteligenți, dar necinstiți) este un act descalificant pentru autoritățile române. Se ajunge, practic, la un soi inedit de „lege a Talionului”, în care la luarea de ostatici se răspunde cu aceeași monedă: cei șapte copii ai sirianului sunt reținuți ostatici în România. De ce? Cine știe? Poate pentru că alți idioți își închipuie că astfel, cuprins de remușcări și de dorul de progenituri, Hayssam va reveni în țară și se va preda celor care l-au scăpat din mâini cu asemenea ușurință. Instanța a procedat corect, declarând că, totuși, copii au dreptul să meargă să-și întâlnească tatăl, indiferent de statutul acestuia. Că ei nu pot fi făcuți ostatici, pentru a plăti vina părintelui lor. Alte autorități - între care, culmea, și cea a Copilului - se opun, căutând tot felul de chichițe pentru a bloca plecarea familiei. Este o măsură nu doar neeuropeană, ci și complet în afara bunului simț. Ea devine un reflex totalitar, demonstrând cât de trainice sunt unele obișnuințe. Sistemul totalitar a fost un maestru al acestui procedeu, practicat pe scară largă. Eram, cu toții, ostaticii sistemului, iar dacă cineva îndrăznea și reușea să evadeze, atunci, pentru a-ceastă faptă plăteau părinții, fii, rudele și chiar prietenii. Ceva din această gândire persistă încă la unii dintre compatrioții noștri care speră să repare o eroare printr-un abuz. Cazul Hayssam este departe de a fi lămurit. Nu pentru că nu s-a putut. Ci pentru că nu s-a vrut. Este tot mai evident faptul că el a fost marcat de complicități incredibile și de interese nici măcar mascate. Nesăbuita sa aventură teroristă a angrenat personaje și instituții de la care se așteaptă un cu totul alt comportament. Nu există, limpede, dorința de a clarifica chestiunea. Există însă, în mod vădit, preocuparea de a da impresia că se vrea, dar nu se poate. Nici măcar cu prețul „răpirii” familiei acestuia.