Râdeau în faţa morţii şi plângeau când li se năşteau copiii

Cronicarii antici au fost impresionaţi de atitudinea dacilor în faţa morţii. Ei credeau în nemurirea sufletului pentru că unul din zeii lor, Zamolxis, „i-a învăţat că nici el, nici oaspeţii lui şi nici urmaşii acestora nu vor muri în veci, ci se vor muta într-un loc, unde trăind de-a pururi, vor avea parte de tot felul de bunătăţi”(Herodot, Istorii, IV, 10-15).   Această credinţă îi făcea pe daci, atât pe bărbaţi cât şi pe femei, să nu aibă teamă de moarte şi să considere „o vale a plângerilor, ca o trecere întunecoasă şi plină de dureri către lumea cealaltă, unde sufletul va duce o viaţă de veci”.
„Din felul acesta de a privi viaţa isvorea un obiceiu ciudat: plângeau, când li se năştea un copil, înşirând în bocetele lor toate suferinţele şi suferinţele, prin cari are să treacă ori-ce muritor, iar la înmormântări, benchetuiau şi se veseliau împreună toate neamurile celui mort. De aceea despreţuiau viaţa, iar moartea o căutau pe toate căile. („Romanii şi Dacii - Luptele lor şi obârşia neamului românesc”, autor Ioan Lupaş)