Rabinul plezirist și contribuabilul Ițic

Dacă ați uitat bancul acesta, de pe vremea dictaturii, am să încerc să vi-l reamintesc într-o variantă contemporană. Ei bine, contribuabilul Ițic a ajuns la limita disperării. Mai întâi, ca funcționar public, a pierdut toate sporurile, inclusiv cele de timiditate și Dragobete. Apoi a venit un ministru nou, care l-a dat afară, pe motiv ca predecesorul umflase schema prea tare. Ajutorul de șomaj n-a reușit să-l încaseze, pentru că nu venise tranșa de la FMI. Nevasta lui, Rașela, se afla în aceeași situație. Nu mai avea de lucru – firma de confecții a dat faliment. De pensionat nu putea, pentru că Guvernul intenționa să prelungească vârsta pentru femei. Cei trei copii nu numai că nu mai primeau laptele și cornul la școală (furnizorul fugise cu banii încasați în străinătate), dar și asupra alocației pândea primejdia de a fi anulată, pentru că Ițic era considerat un om bogat: avea 3 Dacii pe care nu reușise să le caseze. Colac peste pupăză, soseau facturile majorate de gaze și curent, pe care nu aveau cu ce să le plătească. Socrii lui Ițic tocmai fuseseră evacuați pentru că nu-și mai puteau plăti întreținerea, pensia ducându-li-se pe medicamente, și se mutaseră la el, aducând și o nepoată, venită la studii din Israel, care nu mai găsise loc la cămin. Disperat de toată această situație, Ițic și-a luat inima în dinți și s-a înscris în audiență la rabinul Vlădescu, la minister. Spre surprinderea sa a fost primit, deși rabinul avea un program de interviuri la presă foarte încărcat. Stătea lungit în fotoliul său, cu o țigară de foi în mână, pe care consilierul Gheorghe tocmai i-o aprindea cu gesturi de expert („E din Cuba, de contrabandă”, i-a șoptit el boss-ului. Le-am luat din Panama”) . „Zi, Ițic, cum o mai duci? l-a întrebat, amabil, suflând cerculețe aliniate câte șase în aerul înmiresmat al cabinetului. „Rabi, sunt disperat. Nu mai rezist. Îmi vine să mă sinucid. Viața mea e un coșmar! Ce să fac?”, „Ai porc?” l-a întrebat Vlădescu. „Nu”. „Uite banii ăștia – e leafa mea pe luna asta – și cumpără-ți un porc. Dup-aia, bagă-l în casă. Și vino peste o lună să-mi spui cum e”. Ițic ia banii, cumpără porcul (îi mai rămân bani pentru niște bilete la Bingo) și îl bagă în casă. După o lună se duce din nou la rabin. „Ei, cum e?”. „Dezastru!Așa nu se poate trăi. Ce mă fac?”. „Scoate porcul. Taie-l!”. „Ba pardon, că noi nu mâncăm porc”. „Dă-l cuiva. Și vino să-mi spui cum îți mai e!” Ițic revine, după vreo săptămână, radios, cu priviri optimiste: „Nu știu cum să-ți mulțumesc, rabi. Sunt fericit! N-am crezut că ne putem simți cu toții atât de bine, fără porc în casă, îți mulțumesc din suflet!” „Ei, ai văzut?”- zise pleziristul rabin, întorcându-se către Gheorghe. „Acesta e porcul: impozitarea pensiilor, tăierea alocației pentru copii, chestiunea vârstei de pensionare… Totul e cum și când pui problema. Politică înaltă!”