Q.E.D.

Pentru generaţia în a cărei memorie mai este trează amintirea ocupaţiei sovietice şi a atotputernicilor comisari de la Răsărit, manifestările actuale ale unei bune părţi a corpului diplomatic – şi, în special ale misiunilor Statelor Unite, Germaniei şi Olandei – nu reprezintă un motiv de uimire sau nemulţumire. Însă, printre cele mai recente, care au trăit perioada speranţelor neîmplinite ca la orizont să-şi facă apariţia americanii, deşanţând pe meleagurile mioritice încărcătura lor democratică, este. Pentru că, parcă din zi în zi, intervenţiile, adeseori brutale, ale ambasadelor marilor puteri, se înmulţesc şi capătă accente tot mai dure.

Ultimul episod reprezentat de vizita ostentativă a ambasadorului american Klemm la Camera Deputaţilor, cu scopul limpede al îmbărbătării şi susţinerii lui Zgonea, în contra deciziei luate de partidul din care făcuse parte şi pe care şi-ar fi dorit să-l conducă în absenţa lui Dragnea, a stârnit reacţii acide la vârful politicii, prin două personaje care nu s-au prea aflat în consens până acum: Tăriceanu şi Băsescu. Primul nu este la prima reacţie de acest fel şi s-a manifestat dur atunci când un consorţiu de ambasadori din SUA, Germania, Anglia şi Franţa a încercat să-l convoace la ambasada din Băneasa pentru a-i transmite indicaţiile doamnei Nuland, invitându-i pe reprezentanţii diplomatici la Senat şi lăsând pe agenda discuţiei doar subiectele care corespundeau statutului acestora. Băsescu, beneficiar al intervenţiilor diplomatice când cu ultimul episod al suspendării şi-a schimbat, între timp, opiniile şi judecă mai realist un context care nu face decât să compromită noţiunile de suveranitate şi legitimitate. Comportamentul diplomaţilor străini, devenit un soi de constantă a relaţiilor bilaterale, pare să nu fie tolerat decât la Bucureşti, dintre toate ţările care s-ar putea înscrie pe lista feudelor occidentale. Nici la Budapesta, nici la Bratislava, nici la Praga şi cu atât mai puţin la Varşovia, astfel de manifestări nu sunt acceptate. Ba, chiar, preşedintele ceh i-a interzis accesul ambasadorului american la preşedinţie după nişte declaraţii hazardate ale acestuia.

Pe bună dreptate, mulţi se vor întreba de ce la Bucureşti este posibil ca diplomaţii străini să facă vizite regulate la instituţiile de forţă, să dea indicaţii, ba chiar să deţină birouri şi reprezentanţi permanenţi la sediile unora dintre ele (vezi DNA). Se mai întreabă de ce sunt decoraţi de către puteri străine şefi ai serviciilor secrete (?!) sau ai Justiţiei şi de ce unora dintre aceştia li se oferă chiar facilitatea de a deţine paşapoarte ale statelor respective?

Răspunsul cred că este unul complicat. Ca orice mare putere, America contează pe comportamentul previzibil al statelor pe care le patronează şi în care investesc sau îşi instalează facilităţi militare. Ori, asta presupune un control sever al acestora. Iar controlul nu se poate efectua decât prin instituţiile de forţă. Corupţia din fostele ţări comuniste este considerată a fi cel mai mare risc. Şi pentru combaterea acesteia, marile puteri democratice sunt gata să gireze un soi de dictatură pe care la ei acasă nu ar putea-o concepe. Dar dictatura, puterea absolută, este cea care, în final, corupe, anihilând capacitatea unei naţiuni de a-şi consolida sistemele democratice. România este ţara în care acest tip de politică cu două viteze a fost şi este acceptat aproape fără rezerve de o putere care ştie că nu se poate menţine în lipsa sprijinului extern.

Qud erat demonstrandum...