Pustnicul din Postăvarul a trecut la cele veşnice

Părintele Onufrie, pustnicul din Postăvarul, a trecut la cele veşnice. „Ultimul sihastru autentic din România e şi cel mai aproape de ceruri: la 1.800 m altitudine, în inima pădurii de la Lamba Mică, pe Masivul Postăvarul, unde zăpada zăboveşte opt luni pe an. Totul e nemişcat în jur, peisajul e splendid, dar liniştea pustietăţii te înfioară. E o linişte îngemănată cu veşnicia, unde zgomotele par îngăduite doar cu binecuvântarea divinităţii. Aerul înălţimilor e tare, prea tare. Îţi răscoleşte plămânii, iar în corp simţi o rezonanţă stranie, venită şi din măruntaiele muntelui, dar şi din cer.
Doar zbârnâitul surd al cablului îngheţat de la telecabină şi rafalele de vânt care spulberă neaua te fac conştient că nici aici timpul nu stă pe loc, deşi ziua pare mult mai lungă. Aşadar, în această pustietate a ales un călugăr să se roage şi să se nevoiască întru mântuire. Îl cunosc toţi salvamontiştii şi pădurarii zonei, dar şi cei ce lucrează sezonier la telecabina. Câteodată, ei văd cum un punct negru suie culmile înzăpezite, ca o furnică sau ca o nălucă a pădurii. În cele mai ciudate şi inaccesibile locuri, în care doar jivinele pădurii sau păsările pot ajunge, salvamontiştii îl văd pe omul lui Dumnezeu îngenuncheat, cu palmele încleştate a rugă. E duhovnicul munţilor, e poate ultimul pustnic al României”, scria Florian Bichir, într-un reportaj publicat în 2005 în „Lumea credinţei”.

Chemarea credinţei, de mic copil
„Sunt ieromonahul Onufrie Ioan, cu metania la Mănăstirea Cernica”. Aşa se prezenta pustnicul din Postăvarul. S-a născut la Cluj. Părinţii lui s-au cunoscut în timpul războiului. Iar chemarea credinţei a simţit-o de mic copil. „Asta a fost chemarea mea. De mic, mama – care era rusoaică, mă ducea la biserică. Şi aşa am simţit eu că trebuie să fac”, spunea părintele Onufrie.
A primit taina preoţiei la Mănăstirea Cernica, unde a vieţuit timp de 25 de ani. Stareţul l-a trimis, la începutul anilor 90, la o familie din zona Braşovului. Îşi aminteşte că a fost invitat la o excursie în masivul Postăvarul. A urcat până aproape de vârf şi, de atunci, farmecul acestui munte l-a cucerit. Aici a venit atunci când a ales să ia calea pustniciei. „La început, un an am trăit şi prin pădure şi la o stână, chiar şi în Peştera Laptelui. Apoi, am găsit un fost refugiu, l-am mai reparat şi m-am aşezat acolo. Într-o zi, când eram plecat, a intrat ursul şi a dărâmat o candelă, pe care o ţineam aprinsă mereu. A ars tot şi am rămas doar cu hainele de pe mine”, îşi amintea pustnicul.

Se ruga neîncetat
A căutat alt loc, lângă un izvor din pădure, cum îl învăţase părintele Cleopa, şi acolo şi-a ridicat chilia. Puţini oameni i-au călcat pragul de-a lungul anilor. Îi primea în paraclisul pe care l-a construit în spatele chiliei sale. Acolo avea un altar. Icoanele de pe pereţi i-au fost dăruite de credincioşii care se nevoiau să ajungă la el pentru spovedanie sau pur şi simplu pentru un sfat ori o vorbă bună. „Dimineaţa nu pot să fac Sfânta Liturghie singur, fac dimineaţa Acatistul, seara Vecernia pe la 5-6. Pe urmă noaptea, vin iar sus pe la 12 şi atunci fac Miezonoptica cu Utrenia de la 12-1 până la 4-5”, spunea ieromonahul Onufrie.
Pustnicul creştea porumbei, găini. Trăia din ce-i oferă pădurea şi din ceea ce îi mai aduceau credincioşii. Iar cei trei câini de pe lângă chilia lui erau doar o parte din necuvântătoarele cu care-şi împărţea traiul.

Nu s-a plâns niciodată de viaţa grea din pădure
Părintele nu se plângea niciodată de viaţa grea din pădure. „Câteodată, zăpada e de 3 metri şi trebuie să fac tunel ca să ies. Dacă nu apar timp de vreo lună-două, mai vin cei de la Salvamont să vadă ce-i cu mine. Nici de animale nu mi-e frică. Vine o vulpe, dar o alungă cotoiul asta… Mai vin vreo două ciute. Chiar lângă chilie, mai încolo, e bârlogul unui urs. Acum hibernează, dar vara îi mai dau câte un colţ de pâine şi îi vorbesc, aşa, ca unui om. Nu mi-e frică de el. Animalele pădurii simt dragostea pentru sălbăticie, pentru ce e frumos, în jurul nostru. Îmi place mult pădurea şi o ştiu mai bine decât pădurarii. De plictisit, nu mă plictisesc niciodată. Am de făcut cele 12 canoane, rugăciunile. Eram prin pădure odată şi m-am întâlnit cu 3 vânători. «Singur, părinte?», au zis ei. «Nu, taică». «Dar unde e fratele?», m-au întrebat ei, iar io am arătat în sus… Niciodată nu sunt singur, ci cu Dumnezeu“.

Cât pe ce să fie alungat
Pustnicul cobora de câteva ori pe an în Braşov, mai mult pentru aprovizionare. În 2012, proiectul extinderii domeniului schiabil a fost cât pe ce să-l alunge pe părintele Onufrie din pădure. Pârtiile s-au extins de la 14 la 24 de kilometri, iar chilia lui apărea în acte pe lista construcţiilor ridicate fără autorizaţii. Mai exact, autorităţile s-au plâns că părintele, care locuia atunci de 18 ani în masivul Postăvarul, stă în calea pârtiei de schi amenajată în Poiana Braşov şi l-au somat să plece. Cum pustnicul s-a împotrivit, s-a ales cu plângere penală la Parchet. Anchetatorii l-au declarat însă nevinovat şi au dispus neînceperea urmăririi penale pentru acuzaţia de „ocupare fără drept a unei porţiuni din fondul forestier naţional”.

„Aici vreau să-mi dau sufletul în mâinile lui Dumnezeu”
Părintele Onufrie, pustnicul din Postăvarul, a trecut la cele veşnice. Pe 12 iunie, în calendarul creştin ortodox e sărbătorit Sfântul Cuvios Onufrie cel Mare. Era momentul de peste an în care la chilia din Postăvarul urcau credincioşii care-l ştiau pe pustnic şi obişnuiau să-i fie aproape. De altfel, câţiva dintre cei care lucrează în zonă sau sunt împătimiţi ai muntelui i-au fost aproape în ultimii ani.
Mai obişnuia să coboare la Biserica Sf. Nicolae din Şchei sau la cea din Poiana Braşov. Dar nu ar fi vrut să rămână în altă parte.

„Aici vreau să-mi dau sufletul în mâinile lui Dumnezeu, dacă aşa o rândui. Nici nu ştiţi ce frumos e să stai să te rogi în apropierea prăpastiei, să-ţi conştientizezi păcatele, să admiri creaţia Lui, de aici, de sus. Jos e corupţie mare, care a intrat până şi în Biserică. (…). Aici, dacă e nevoie, fac liturghia pe butuc, cum a făcut părintele Cleopa, sau ca Sfântul Serafim din Sarov, care punea o icoană într-un copac, iar pentru el pădurea era cea mai mare catedrală… N-am ce căuta jos, în lume”.
Unii vizitatori spun că şi-ar fi pregătit mormântul chiar lângă schit. A pus şi crucea din piatră.
Cu modestia călugărului, părintele Onufrie nu voia să fie numit nici pustnic, nici schimnic, ci doar „un umil vieţuitor“…
Dumnezeu să-l odihnească!

(MxTex.ro)