Puşcărie în rate sau la fără frecvenţă!

Nici nu ne-am dat seama cât de mult ne-a lipsit Gigi Becali din spectacolul cotidian. N-au reuşit să-i suplinească absenţa nici măcar încăierările verbale ale coabitanţilor sau disputele la nivel înalt pe teme de vodcă. A trebuit să vină clipa de graţie a primei învoiri acordate latifundiarului din Pipera pentru ca televiziunile să se strângă ciopor şi să-l însoţească, pas cu pas, avide de a împărtăşi naţiei revelaţiile din temniţă ale oierului surghiunit departe de palat şi de terenul de fotbal.

Iar Becali a răspuns cu brio aşteptărilor. A dat drumul în cascadă cugetărilor inepte şi proiectelor abracadabante cu care şi-a îmbogăţit filosofia de viaţă între zidurile reci ale locului de penitenţă. În ciuda nenumăratelor suferinţe îndurate – vindecate ca prin minune la prima adiere de libertate - Becali este acum plin de speranţă. După calculele lui mai are puţin de ispăşit, iar nerecunoştinţa actualului preşedinte, pe care l-a dăruit cu compania sa la câteva şpriţuri tradiţionale, va fi rapid corectată de următorul. Nici două săptămâni nu-i vor trebui acestuia ca să deschidă larg porţile puşcăriei în faţa salavatorului naţiei. Acesta vine cu proiecte de anvergură, îndelung pritocite în sihăstria penitenciară: va scrie cel puţin două cărţi, iar la Palat va fi o fundaţie sau ceva asemenător care să reunească avocaţii ortodocşi din întreaga lume pe care-i va pune să lupte împotriva nedreptăţilor la care sunt supuşi cei ca el. Îi şi văd, negru de ciudă, pe avocaţii catolici sau adventişti, care nu vor avea dreptul să pătrundă în sanctuarul din Aleea Alexandru unde va trona marţial, martirul patriei.

Primul sentiment pe care l-am încercat a fost acela de a înţelege că Gigi Becali n- învăţat nimic din lecţia (chiar dacă mai aspră decât ar fi fost cazul) pe care i-a oferit-o societatea. N-a înţeles că nu-şi poate face propriile reguli şi că nu poate acţiona după bunul plac pe baza buzunarelor burduşite cu bancnote. Că actele sale de caritate, exhibiţionismul său de bun samaritean, n-au generat nici un fel de reacţie de susţinere din partea beneficiarilor. Că debitul său verbal n-are nici un impact asupra felului cum gândesc şi cum îl judecă cei din jur. Ba, mai mult, că comportamentul său lipsit de demnitate şi decenţă, permanenta sa milogeală şi invocare a îndurării supreme n-au făcut decât să-l posteze în adevărata lumină a personalităţii sale bufe. Cel capabil să se târască în genunchi în faţa lui Băsescu şi să-i pupe picioarele doar ca să-l scape de corvoada puşcăriei, care a pozat în victima celor mai infernale suferinţe („Am exagerat şi eu un pic...”) se ridică acum cu tupeu în picioare şi începe să împroaşte din nou ameninţări şi prevestiri apocaliptice. Becali descoperă abia acum că legea ar fi de partea lui, acordându-i drepturi care pot să transforme sancţiunea legală într-un soi de curs la fără frecvenţă. Pentru el, dacă a călcat pe bec, cea mai potrivită ar fi o puşcărie în rate – de genul o săptămână în Pipera, o zi la Poarta Albă, altă săptămână la Palat, încă o zi la „muncă” la finul Hagi şi aşa mai departe.

Şi, trăgând aceste concluzii, nu pot decât să mă minunez că în Romînia zilelor noastre, personaje de teapa acestui Becali pot ajunge senatori, deputaţi sau chiar europarlamentari. De aici până la funcţia supremă în stat n-ar mai fi decât un pas, pas pe care alţii nu prea îndepărtaţi de condiţia lui, l-au făcut deja...