Punguța cu două medalii...

Deși mă așteptam să fie, Olimpiada asta nu e, totuși, un dezastru pentru România. Avem deja 8 medalii (doar două de aur) înaintea ultimelor probe individuale de gimnastică feminină. Am mai putea adăuga o medalie, dar atât. Din restul probelor rămase până la gongul final nu se mai poate extrage nimic. Însă, cu doar două medalii de aur, România regresează spectaculos în clasamentul pe națiuni, cel neoficial din punctul de vedere al CIO, dar singurul care contează pentru participanți. Pentru că principiul lui Pierre de Coubertin – „important e să participi!” – este demult căzut în desuetudine. Important e să câștigi – și pentru asta marile națiuni competitoare nu ezită să investească masiv. Sportul este marca cea mai de succes și el poate promova afaceri și interese ca nimic altceva. Decenii la rând olimpiadele au fost o competiție paralelă cu „războiul rece”, între americani și ruși. Astăzi asistăm la explozia chineză. Participarea la olimpiade a devenit un plan de afaceri cu criterii extrem de serioase și de precise. Nu se investește într-un sportiv de dragul participării, ci ținând cont exclusiv de ceea ce el poate să întoarcă sub forma metalelor prețioase ale medaliilor. De multă vreme, cele mai pragmatice națiuni se focalizează asupra disciplinelor cu potențial de revenire mare: cele care oferă multe medalii, și unde cu un singur sportiv se pot obține beneficii cât de la zece. Atletismul și natația sunt cele mai bune exemple, unde marii campioni pot aduna până la opt medalii – cum a făcut Phelps la Beijing. Și gimnastica este un sport cu grad înalt de revenire, doar că aici steaua noastră a început să apună. Nu-mi amintesc o altă olimpiadă în care echipa noastră de fete să fi obținut doar două medalii, ca acum. Dealtfel, cred că suntem una dintre puținele țări în care mai funcționează principiul clasic al olimpismului: adunăm vreo sută de sportivi pe care-i aruncăm în luptă în nădejdea că va ieși ceva. Și uneori chiar iese: cine-i dădea vreo șansă medaliatului cu aur la tir? Sau celor cu argint de la haltere? Uite că nici nu le știm numele... Din păcate, bilanțul actualei olimpiade ne dă cel mai clar diagnostic al sportului românesc: hazard și lipsă de profesionalism. Puținii bani pe care-i acordă bugetul acestui sector sunt cheltuiți aiurea, împrăștiați în tot felul de discipline fără talente și fără audiență. Sau în funcție de dubioase interese politice sau de grup. Altfel nu ne-am fi pricopsit cu săli de sport în comune fără tineri, cu bazine de înot în localități fără apă sau cu pârtii de schi în locuri unde nu ninge decât odată pe an. Ce pot să producă astfel de investiții, altceva decât paragină și dezinteres? Deocamdată, șansa ne-a mai salvat odată. Echipa noastră nu se întoarce de la Londra cu mâna goală și va fi un bun prilej pentru ca guvernanții să se întreacă în complimente cu gândul la beneficiile proprii de imagine. Am mai luat câteva medalii, dar e clar că nu ne mai numărăm printre națiunile care decid prezentul și viitorul sportului. De-acum înainte vom fi, probabil, mai credincioși spiritului olimpic decât beneficiilor olimpusmului.