Psiho-oncologul: obligatoriu, dar nu există

Guvernul României a aprobat, la propunerea Ministerului Sănătăţii, decontarea serviciilor psihologice pentru pacienţii oncologici. Este o decizie istorică, care marchează recunoaşterea oficială a faptului că lupta cu cancerul nu înseamnă doar medicamente şi tratamente, ci şi sprijin emoţional. 
„Până acum, pacienţii bolnavi de cancer au fost nevoiţi să ducă o dublă luptă – cu boala şi cu lipsa accesului la sprijin psihologic. De astăzi, România recunoaşte oficial că tratamentul complet al cancerului nu înseamnă doar medicamente, intervenţii chirurgicale sau radioterapie, ci şi suport emoţional”, a anunţat ministrul Sănătăţii, Alexandru Rogobete.

Formare de 6 luni
Noua lege prevede o implementare etapizată. Până la 30 iunie 2026, orice psiholog va putea oferi sprijin pacienţilor oncologici, pe baza recomandării medicului specialist. Începând cu 1 iulie 2026, doar psihologii cu formare în psiho-oncologie vor putea lucra în sistemul public, pentru a garanta calitatea serviciilor.
„Ce aduce nou este faptul că forţează psihologii să se formeze şi pe psiho-oncologie. Există cursuri speciale, pe lângă tot ce ai ca şi specializări, pentru că este unul dintre cele mai grele domenii în zona aceasta, de psihologie”, susţine psihologul Oana Cueşdeanu, cu o experienţă de 18 ani în domeniu. Întrebată dacă, la ora actuală, există suficienţi specialişti pregătiţi pentru această ramură specifică, ea susţine că „deocamdată nu”. Văzând însă partea plină a paharului, există formatori care organizează cursuri de specializare. 
Chiar şi cu aproape două decenii de practică, psihologul recunoaşte că a avut nevoie de un astfel de curs. Un alt aspect important asupra căruia a atras atenţia este şi că facultăţile de psihologie nu au această materie inclusă în programă. „Eu am făcut, recent, un curs de specializare, deşi am 18 ani de experienţă. În aceşti ani am văzut foarte mulţi pacienţi cu cancer, dar acum, lucrând cu o clinică specializată strict pe partea aceasta, am făcut un curs de 6 luni pe psiho-oncologie, ceea ce ne aduce un plus valoare. Pentru debutanţi ar fi mult mai indicate astfel de cursuri, nu înţeleg de ce nu sunt puse în facultate, dar asta este o altă problemă”, a spus Oana Cueşdeanu.
Activitatea cu pacienţii oncologici vine la pachet şi cu un indice de stres semnificativ mai mare decât în practica obişnuită. „Indicele de stres este mult mai mare şi pentru specialist, pentru că poveştile de viaţă sunt mult mai zgomotoase decât ce auzi, în mod normal, în cabinet”, punctează experta. 

Viaţa de cuplu, afectată  
Cancerul poate reprezenta o grea lovitură şi în ceea ce priveşte viaţa de familie. Relaţiile de cuplu sunt puse la încercare în perioada tratamentului şi nu toate reuşesc să supravieţuiască. Psihologul Oana Cueşdeanu a venit cu un exemplu concret.  „O pacientă care este diagnosticată cu cancer de sân şi îşi pierde sânii, acest lucru va aduce schimbări majore la nivelul relaţiei de cuplu. De multe ori, partenerul nu este capabil să susţină femeia şi atunci intervin divorţuri. Lucrurile se amplifică şi se complică foarte mult, pe perioada tratamentului”, povesteşte ea.
Datele internaţionale susţin aceste observaţii: femeile cu cancer au şanse mai mari să se separe sau să divorţeze comparativ cu bărbaţii, cu rate de până la 20% în cazul femeilor diagnosticate cu tumori agresive sau cu tratamente mutilante.
De partea cealaltă, în cazul bărbaţilor, rata divorţurilor este de aproximativ 2–3%.
Dacă facem referire doar la cancerul mamar, studiile arată că pierderea esteticii corpului şi schimbările hormonale contribuie semnificativ la tensiuni în cuplu. Lipsa sprijinului emoţional din partea partenerului poate conduce la izolare, depresie şi chiar la amânarea tratamentului, reducând astfel şansele de supravieţuire. Studiile arată că 57% dintre separările în cuplurile afectate de cancer au legătură directă cu boala, iar impactul psihologic asupra deciziei de a divorţa este evaluat la peste 80% .
În acest context, lupta nu mai este doar cu boala fizică, ci şi cu depresia. Consilierea psihologică devine esenţială pentru o şansă mai mare a pacientului la vindecare.
„Rolul nostru, al psihologilor, este în procent de 50%. Odată ce ai un pacient cu elemente depresive, care nu se poate ridica din pat să meargă să-şi facă tratamentul şi amână acest lucru, îi scad foarte mult şansele de supravieţuire”, susţine Oana Cueşdeanu. 

Impactul bolii asupra membrilor familiei
În acelaşi timp, oamenii dragi, membrii familiei pacientului şi, cu atât mai mult copiii, au de dus o luptă crâncenă. Psihologul Oana Cueşdeanu atrage atenţia şi asupra situaţiilor tragice: familii care se destramă şi copii care rămân fără sprijin parental. „Nu numai pacienţii sunt punctul nostru de interes, ci şi aparţinătorii. Mă refer la membri familiei, la copiii pacienţilor oncologici. Sunt mame singure care au copii în grijă. Chiar zilele trecute am pierdut o mamă al cărei copil de 16 ani a rămas singur. Este o problematică către care ar trebui să ne orientăm puţin mai serios”, spune specialista.

O măsură aşteptată şi necesară
Adesea, mersul la psiholog implică şi costuri generoase, pe care puţini şi le pot permite. „În cabinet, numărul pacienţilor cu cancer nu este atât de mare pentru că ar trebui să-şi suporte singuri cheltuielile, ceea ce este imposibil, dat fiind faptul că tratamentele sunt extrem de scumpe. Odată cu acest program, bineînţeles că numărul pacienţilor va creşte. Legea este foarte binevenită, noi şi aşteptam asta. (...) Numărul pacienţilor creşte considerabil”, afirmă Oana Cueşdeanu.
În cadrul clinicii private unde activează, există deja un program special, lansat luna aceasta, prin care psihologul ajunge direct la patul bolnavului. Costurile sunt, de asemenea, suportate de CNAS. Există, de asemenea, un grup de Facebool unde pacienţii şi aparţinătorii primesc susţinere constantă, inclusiv în afara programului clasic de terapie.  „Beneficiile sunt majore, pentru că avem şi aparţinători, pe lângă pacient. Deja lucrurile sunt foarte funcţionale, suntem adunaţi într-o comunitate. Venim înspre ei şi în afara orelor de program. Găsim soluţii ca să îi ţinem ancoraţi de noi, ceea ce le scade foarte mult nivelul de anxietate. Ei simt că fac parte dintr-o comunitate, nu doar în timpul tratamentului, ci şi când sunt acasă singuri şi speriaţi de fiecare simptom”, spune psihologul.

Posibila discrepanţă dintre rural şi urban
Pe de altă parte, accesul la sprijin psihologic nu este uniform între marile oraşe şi mediul rural. „La noi în clinică reuşim să vedem şi pacienţi care vin din mediile rurale, dar aduşi de către copiii lor. Într-adevăr, auzim de la aceşti pacienţi lucruri legate de cunoştinţele lor care nu reuşesc să meargă la spital. Sunt foarte mulţi oameni care nu reuşesc să fie implementaţi în astfel de programe şi atunci, categoric, le este mult mai greu”, spune Oana Cueşdeanu.
Această discrepanţă evidenţiază necesitatea unor strategii suplimentare, precum crearea de centre locale de consiliere sau sesiuni online pentru pacienţii care nu pot ajunge fizic la clinici. Ministrul Rogobete a menţionat că, în perioada următoare, Ministerul Sănătăţii şi CNAS vor colabora cu organizaţiile profesionale şi societăţile medicale pentru implementarea rapidă şi coerentă a noilor măsuri, ceea ce ar putea reduce acest decalaj dintre urban şi rural.

ETAPELE PRIN CARE TRECE UN PACIENT
Fiecare pacient aduce cu el nu doar simptomele fizice ale bolii, ci şi frici intense, vinovăţii, traume familiale şi anxietăţi legate de viitor. Psihologul se află în prima linie a acestor experienţe, fiind martor la momente de disperare şi incertitudine, dar şi la poveşti de curaj remarcabil.
Psihologul explică traseul interior al pacienţilor, inspirat din bine-cunoscutul model al lui Kübler-Ross, dar adaptat la realitatea oncologică.
„Din punct de vedere emoţional, pacientul trece prin cinci faze”, a explicat Oana Cueşdeanu, până la momentul în care acceptă situaţia în care se află. Iată care sunt acestea:

Şocul: 
„În momentul în care află diagnosticul, pacientul este în stare de şoc, motiv pentru care creierul nu poate procesa informaţiile foarte corect. Nu înţelege nici diagnosticul, nici paşii de tratament. Psihologul vine şi îl sprijină în a se acomoda cu ideea unei vieţi noi”.

Furia: 
„Ulterior, intră într-o fază de frustrare, fiind un punct foarte important pentru că îl tranzitează spre acceptare. Vedem pacienţi foarte iritaţi şi furioşi şi e important ca psihologul să fie acolo şi să îi sprijine”.

Vinovăţia:
„Gradul de vinovăţie este colosal, emoţie care îl blochează în demersurile pentru tratament. De multe ori amână să facă ce ar trebui”.

Negocierea:
„Pacientul începe să se gândească unde a greşit de s-a îmbolnăvit şi caută explicaţii pentru a-şi reda un sentiment de control”.

Tristeţea/Depresia: 
„Este o etapă complexă, pentru că încep să-şi dea seama că viaţa s-ar putea să se scurteze şi că nu mai pot face lucrurile pe care şi le-au propus”.

Acceptarea: 
„Într-un final, ajung la zona de acceptare, însemnând să înţeleagă că sunt într-o zonă de boală cronică şi au de făcut anumite tratamente, dar au o echipă medicală şi există soluţii”.