Profitorul din umbră al „revoluțiilor de iasomie”

Așa cum marile mișcări tectonice au o ciclicitate ce face ca la un anumit număr de ani să se producă un cutremur major, se întâmplă, probabil și în domeniul existenței sociale. Ultimul „cutremur” s-a produs la finele deceniului nouă, când fostul lagăr socialist s-a scuturat de povara totalitară și s-a înscris pe calea democrației. Au fost atunci seismele majore din Polonia și R.D.G., cu replici de catifea în Cehia, Ungaria și Bulgaria și cu explozia finală de la București. Au fost cutremure de profunzime, cu mare încărcătură ideologică, ce au aliniat falia estică a continentului cu cea vestică. Doar doi ani mai târziu, tabloul geo-politic al lumii s-a limpezit, odată cu demolarea prin implozie a Uniunii Sovietice, a cărei structură de rezistență fusese greu pusă la încercare de experimentele gorbacioviene. Două decenii mai târziu, un alt val seismic s-a declanșat în Orientul Mijlociu și în zona Africii de Nord, pe o falie islamistă în care un echilibru fragil fusese păstrat vreme de aproape 30 de ani – vârsta celor mai longevive regimuri autocrate din zonă. În mod surprinzător, semnalul l-a dat Tunisia, o țară ce părea la adăpost de asemenea catastrofe: avea un regim stabil (Ben Ali preluase puterea cu două decenii în urmă și părea că o ține bine în mână) iar grație turismului, populația avea un standard de trai rezonabil - net superior vecinilor algerieni, de pildă. În plus, fundamentalismul islamic nu reușise să se cuibărească aici, datorită unui nivel superior de cultură generală, conferit de influența franceză. Și, cu toate acestea, fitilul s-a aprins de aici: fără opoziție cunoscută, fără lideri care să coordoneze acțiunile de protest, fără revendicări politice, revolta tunisiană s-a concentrat asupra liderului Ben Ali, de care toată lumea părea sătulă. Confruntat cu o situație neprevăzută, acesta a clacat subit și „revoluția de iasomie” s-a trezit învingătoare fără prea mult efort - de unde și continuare violențelor și a răzbunărilor punctuale la adresa membrilor familiei prezidențiale. Scânteia revoltei islamice a făcut pârtie în Egipt, ocolind - în mod surprinzător - Algeria. În Egipt, terenul pentru o revoltă populară părea de mult pregătit, în special de perseverența cu care „frăția musulmană” s-a opus regimului Mubarak exportând fundamentalism și terorism în toată lumea arabă. La fel ca și în Tunisia, revendicările populare vizau înainte de toate persoana lui Mubarak și mai puțin, poate, regimul acestuia. Cei 30 de ani de când a venit la putere par să fi fost considerați suficienți, chiar prea mulți. Dar, probabil că picătura care a umplut paharul nemulțumirii a fost intenția lui Mubarak de a institui o dinastie pregătindu-și fiul pentru preluarea puterii. Absența motivațiilor punctual politice a ambelor revolte este suplinită însă de prea plinul motivațiilor morale: domniile prea lungi au creat sisteme de corupție instituționalizată și generalizată. La adăpostul susținerii occidentale, motivată de nevoia de stabilitate în zonă, și Ben Ali și Mubarak au creat o categorie importantă de profitori ai regimurilor lor, a căror lăcomie a făcut ca nivelul de trai să contrasteze cu afluența de venituri din turism. Scumpirea continuă a alimentelor -pe fondul crizei globale – a fost elementul definitoriu al revoltelor. Evoluțiile pe baza principiului dominoului sunt în curs. Nimic nu dă sentimentul că lucrurile se vor opri aici și că în joc nu vor intra și Yemenul – unde președintele Mohammed stă și el în post de peste două decenii, guvernând peste una dintre cele mai sărace țări ale lumii arabe – sau chiar Iordania, unde o monarhie luminată este dublată de o administrație coruptă și de efectele inflaționiste ale imigrației bogate irakiene. O situație aparte pare să fie în Siria, unde nivelul general de trai a crescut simțitor, o dată cu reducerea cheltuielilor militare (70% din PIB în urmă cu doar zece ani) și unde președintele Bashar Al Assad se bucură de încrederea populației, la fel ca vecinul său Abdullah al Iordaniei. În mod paradoxal, valul arab nu are - deocamdată - conotație religioasă. La fel de paradoxal, însă, presiunile Occidentului și ale Americii pentru o mai mare deschidere democratică ar putea avea ca rezultat o nouă ofensivă a fundamentalismului - profitorul din umbră al revoluțiilor de iasomie. P.S.: Dacă revoltele din țările comuniste au avut printre cauze și blocajul infracțional, într-un moment în care se pregătea ofensiva internetului, în cazul celor islamice chiar internetul este factorul coordonator!