Procentul lui Isărescu

Procentul – din capul locului mult prea optimist – avansat de Mugur Isărescu, în replică cu cel extrem de pesimist al Procuraturii, suferă modificări. Că situaţia din bănci, în ceea ce priveşte devalizarea lor de către propriii oameni nu atinge cei 80% pomeniţi de procurori, este un lucru de domeniul bunului simţ. Dar şi procentul de 0,8% al şefului BNR e departe de realitatea în continuă mişcare.

După primul episod, de acum câteva săptămâni, evaluat doar la vreo 8 milioane de euro, a apărut altul, de zece ori mai mare. La prima strigare. Pentru că n-am nici o îndoială ca pe măsură ce cercetările vor avansa, paguba va creşte. În România băncile nu sunt jefuite cu pistolul, la ghişeu. Deşi tentaţia, în rândul celor disperaţi, e tot mai mare, iar aroganţa şi abuzurile băncilor tot mai evidente.

Nu. Fraudele bancare au debutat cu etapa romantică în care investitorii făceau bănci private ca să-şi dea credite preferenţiale. A urmat faza creditelor exorbitante cu garanţii fictive (CAP-uri, grajduri, hale uzinale) care s-au acumulat până când Bancorexul a făcut explozie şi APAPS-ul a preluat în administrare schijele. Următoarea fază a fost înghiţirea băncilor româneşti de către marile reţele bancare internaţionale – piaţa românească fiind arondată austriecilor şi grecilor – ultima bancă românească (CEC) fiind salvată doar de un moment de nehotărâre al lui Tăriceanu.

Criza financiară şi-a trimis valurile către noi şi cohortele de debitori îmbiaţi să ia credite cu buletinul au început să simtă suflul rece al transferului bunurilor lor în patrimonial băncilor creditoare.

Banii, tot mai puţini şi oferiţi cu infinite precauţii de către un sistem bancar supercircumspect, care preferă să trăiască din puţinul, dar sigurul împrumut către stat, au făcut ca întreprinzătorii să caute noi soluţii. Le-au găsit tot în bănci, dar nu la ghişee, ci în spatele acestora. S-a “inventat” creditul nerambursabil prin dosare subţiri sau falsificate, ce primeau binecuvântarea unui şef cu drept de decizie.  În marea majoritate a acestor cazuri se ştia din capul locului că sumele împrumutate nu vor fi plătite niciodată, dar procesul era inclus în “riscurile” băncii, ale cărei pierderi se recuperau de la toţi clienţii prin felurite metode între care comisioanele multiple jucau rolul principal.

Cum spuneam, Isărescu s-a dovedit cel puţin optimist când a estimat la 0,8% fraudele. Procentul este incontestabil mai mare şi e imposibil ca el, om cu atâta experienţă (aproape 23 de ani în scaun!) să nu o ştie. Pentru Guvernator pare însă mai importantă salvarea “onoarei” bancare decât a banilor depunătorilor. Iar funcţia de supraveghere a BNR se dovedeşte, cu fiecare nou caz, una mai degrabă formală şi de imagine.