Problema vlahilor

Această a doua piatră de încercare la care istoria supune o relație tradițională de bună vecinătate, unică de-a lungul și de-a latul frontierelor noastre, s-ar putea să lase urme mai adânci și mai greu de șters decât prima. În 1999, nefericita formulare a președintelui Constantinescu cum că intervenția NATO în Iugoslavia ar fi “necesară și legitimă” se subsuma unor atitudini oficiale și unor interese globale cărora România nu le putea face față. Abia săriți din valul de la Madrid și cu perspectiva incertă a aderării la Uniunea Europeană, România nu se putea situa împotriva cursului, fără riscuri majore. Că decizia autorităților n-a fost împărtășită de populație și de conștiințele responsabile dar fără responsabilități, a fost mai mult decât evident și prietenii noștri sârbi au înțeles, în mare, dificultatea în care ne aflam. De data aceasta, lucrurile capătă o altă dimensiune. Pentru Serbia, intrarea în Uniunea Europeană este vitală pentru supraviețuirea sa ca entitate și sârbii fac mari eforturi de a-și ține în frâu orgoliul național atât de adânc rănit de diktatul kossovar. Teoreticul nostru veto de la Bruxelles i-a surprins, în condițiile în care neprieteni tradiționali, precum nemții, i-au susținut în acest demers. Iar media europeană n-a avut nici o reținere din a face din țânțar armăsar. Și asta chiar dacă rezervele noastre erau cât se poate de îndreptățite. În ciuda bunelor relații, de-a lungul ultimelor vreo zece ani sârbii au făcut “ureche surdă” la repetatele noastre intervenții care vizau drepturile românilor din Valea Timocului. Aproape de neînțeles, acest lucru, în condițiile în care minoritatea românească din Voivodina beneficia de ele. Am avut prilejul chiar ca, în cadrul unor vizite oficiale, să particip la întâlniri ale liderilor noștri cu reprezentanții acestei comunități și la promisiunile – aprobate tacit de gazde – făcute cu aceste prilejuri. Cu toate acestea, nimic nu s-a concretizat. Care este explicația? Istoria. Românii din Voivodina au făcut parte din fostul imperiu austroungar, de pe vremea căruia au obținut primele drepturi. Cei din Valea Timocului au împărtășit soarta tuturor celor din pașalâcul turcesc din această zonă. O minoritate “vlahă” a fost inventată abia după recensămintele de după primul război mondial, nefiind afiliată celui din Voivodina. De-a lungul întregii perioade s-a produs un intens proces de asimilare, care face ca astăzi doar o parte dintre cei 300.000 de vorbitori de limbă română să se considere români. Încăpățânarea sârbilor de a nu lua în seamă solicitările României ține de teoria faptului că vlahii nu au un corespondent geostatal. Dacă pentru unguri și pentru români există niște tutele statale, pentru “vlahi” nu există nimic. Și în orice contencios internațional se poate veni cu argumentul acesta, pentru a scoate din joc România. Cam același lucru se întâmplă în cazul românilor din Ucraina, tratați drept moldoveni, interlocutorul agreat în orice negociere fiind Moldova, nu România. Se pare că diplomații noștri nu au încă la îndemână “cheia” problemei, atâat timp cât discuțiile vor continua în registrul “minorității vlahe”.