Probarea nevinovăţiei

Denunţurile astea sunt ca gripa. A fost suficient ca primul individ cercetat să strănute la audieri, că virusul s-a răspândit cu viteza luminii. La ora aceasta, pare că nici un dosar nu este imun la delaţiune. Sau la frământările conştiinţei. Pentru că fenomenul poate fi abordat din două perspective.

Prima este, desigur, cea morală. Există, de ce să nu admitem, oameni pe care comiterea unor fapte rele îi fac să le regrete şi să încerce să le îndrepte prin sinceritate. Spun ce ştiu şi obţin astfel recunoştinţa procurorilor, care nu mai sunt nevoiţi să asude căutând probe. Astfel omul se eliberează de presiunile psihice interioare şi poate privi viaţa cu alţi ochi şi dintr-o altă încadrare juridică. Pentru că după faptă vine şi răsplata – cel mai adesea sub forma arestului la domiciliu sau cercetarea în libertate. Astfel, personalitatea umană nu mai este marcată (negativ) de pereţii scorojiţi ai arestului, de wc-ul turcesc cu sau fără perdea sau de tovărăşia unor interlopi sadea.

Cea de-a doua perspectivă este cea pragmatică. Persoana nu se încurcă cu problemele de conştiinţă, ci calculează cu sânge rece cheltuielile şi profitul. Adică, dacă tace, are respectul complicilor, dar merge la pârnaie pe cât specifică noul cod penal. Dacă dă din el, îi bagă pe alţii, iar el beneficiază de unele scutiri. Mai multe, dacă procurorii sunt strânşi cu uşa de lipsa probelor care se obţin cu greu şi cu transpiraţie intelectuală. Turnătorul – căci acesta îi este numele de cod – este aliatul cel mai de preţ al procurorului în lupta sa cu ilegalităţile. Trebuie protejat şi exploatat cu atenţie. Şi stimulat să dea cât mai mult, pentru că, deobicei, turnătoria se face cu ţârâita, ca să aibă omul mereu o rezervă, dacă intervin complicaţii.

Evident că atunci când doreşti să triumfe dreptatea, nu te mai încurci cu considerente de ordin moral. Important este ca nici un vinovat să nu scape nepedepsit, chiar cu riscul unor efecte colaterale. Făuritorii noului Cod Penal, confruntaţi cu dificultăţile din cursul cercetării penale, au avut în vedere acest lucru şi el s-a văzut limpede în modul în care se desfăşoară ultimele anchete. Opinia publică poate pune acum cu uşurinţă diagnosticul: X a rămas în arest după audiere – înseamnă că n-a fost “sincer” cu anchetatorii! Y a plecat fluierând acasă, declarând presei că avea un prieten la Parchet pe la care a trecut ca să-l salute – este clar că a dat din el. Şi că, dacă revine va mai da.

În toată chestia asta există un aspect reproşabil şi reprobabil: stimularea excesivă, dincolo de limitele normalităţii, a acestui fenomen care poate deveni un intrument de nepreţuit în orice reglare de conturi. Mai ales cînd nu denunţătorul este cel care trebuie să-şi dovedească acuzaţiile, ci denunţatul trebuie să-şi probeze nevinovăţia. Iar această “probare a nevinovăţiei” tinde să devină elementul definitoriu al justiţiei, şi nu probarea – mult mai dificilă – a vinovăţiilor…