Prioritățile lui Ponta

În această neașteptată schimbare politică s-au pus multe speranțe. În primul rând, aceea că noua putere, oricât de temporară ar fi ea, va putea să îndrepte țara spre alt azimut decât acela luat drept camp-compas implacabil de către păguboasa guvernare Băsescu-Boc-Ungureanu. Or, de pe această poziție, deciziile electorale din toamna acestui an s-ar fi putut exprima într-o perspectivă mai clară și mai puțin aleatorie. Care este realitatea? Pentru nu puțini dintre cei ale căror așteptări nu mai au răbdare, lucrurile se mișcă încet și nesemnificativ. Practic, activitatea noului guvern se reduce, în prezent, la o suită aproape interminabilă de schimbări. Victor Ponta pare prins în cleștele a două preocupări esențiale: aceea de a schimba șefii tuturor instituțiilor despre care se presupune că au avut conduceri politice și declarațiile televizate pe diverse teme. Între timp a mai apărut una: preocuparea pentru reprezentarea externă a țării. Cine va merge la Bruxelles? – pare să fi devenit întrebarea capitală de care depinde viitorul României. Deși este aproape de necontestat faptul că, oricine va merge, rotația pământului va fi aceeași. Faptul că Boc n-a emis nici un fel de pretenții în acest sens, i-a lăsat lui Băsescu cale liberă de manifestare (nepotrivită, nu de puține ori). Or, Ponta crede, pe bună dreptate, că din când în când ar trebui să dea și el cu nasul de atmofera vârfurilor europene. Și aici intervine lipsa de consens. Băsescu este neclintit în ideea că Constituția (aceeași în care se află și art. 103, care nu-i permitea să-l numească pe Ponta premier) îi conferă exclusivitate. Să hotărască Parlamentul – zic pesediștii, ignorând faptul că acolo lucrurile sunt cât se poate de neclare. Mult zgomot pentru nimic – aș zice, adăugând că în actualul context Ponta ar trebui să piardă mai puțin timp cu deplasările decorative – de genul celei în Afganistan - dedicându-se cu precădere asupra a ceea ce este de rezolvat – și posibil de rezolvat – cu mijloacele existente. Iar Băsescu, zic tot eu, ar trebui lăsat să bată drumul Bruxelles-ului, în ideea că având această ocupație nu va mai găsi timp să agite apele – și așa destul de tulburi, ale politicii interne. Pentru că, pe plan extern, oricum nu ne mai bagă nimeni în seamă.