Prima femeie care a făcut şcoala Salvamont în România

Lucia Lungu este salvator montan voluntar, asistentă medicală şi prima femeie din România care a făcut şcoala Salvamont, în anii `80.
După mai bine de 30 de ani în care a lucrat ca voluntar în echipa Salvamont Victoria, ea crede că, dacă iubeşti ceea ce faci, dacă ai condiţie fizică, un psihic echilibrat şi ai tăria de a trece peste evenimentele neplăcute, îţi poţi face foarte bine treaba de salvator montan. Iar într-o astfel de echipă, fetele îşi pot găsi cel mai bine un rol în zona medicală.
În echipa Salvamont Victoria a ajuns când avea 20 de ani, după ce medicul din echipă a plecat. Se întâlnea adesea pe traseele din zonă cu membrii echipei salvamont, iar atunci când au rămas fără personal medical, Thomas Bross, şeful echipei la acel moment, i-a propus să îi ajute pe salvamontişti şi să le predea cursuri medicale. „Am ţinut nişte cursuri de prim ajutor, iar ei au început să fie interesaţi, să pună. Mă străduiam să le răspund cât mai pe înţelesul fiecăruia. În scurt timp am reuşit să închegăm o echipă în care nu se observa că nu avem un medic în echipă. La concursuri naţionale la care participam împreună, pentru trofeul Salvamont, un concurs anual care se ţine între echipele de salvatori montani, eram întrebaţi de multe ori cine e medic la noi în echipă. Ei învăţau aceleaşi măsuri de prim ajutor care erau baza în salvările montane”, povesteşte Lucia.
După ce, iniţial, le-a predat colegilor ei doar cursuri de prim-ajutor, Lucia a simţit că vrea să ştie mai mult, vrea să afle de unde până unde intervin salvatorii montani într-o acţiune de salvare şi să înţeleagă limitele între care acţionează ei. Atunci, i-a spus lui Thomas Bross că ar vrea să urmeze cursurile Şcolii Salvamont. Era anul 1986 şi nicio femeie nu făcuse, până atunci, Şcoala Salvamont.
„Cei din consiliul de atunci au crezut că e o greşeală de nume. Au crezut că cel înscris de Thomas trebuia să se numească Lucian, că lipsea un «n» din nume. Mi-au spus că nu ştiau că Thomas Bross a trimis la şcoală o fată, iar eu le-am răspuns că nu a trimis o fată, ci un salvator montan. Erau foarte miraţi. Dar au dispărut animozităţile şi micile răutăţi, ne-am întâlnit apoi la raliuri sau în şcoli în Bucegi sau la Bâlea, am fost lector în şcoli, pe partea medicală, într-o echipă formată din patru doctori de la Bucureşti şi cu mine, care eram singurul asistent medical”, îşi aduce aminte Lucia.
Lucia îşi aduce aminte că nici părinţii ei nu erau liniştiţi când pleca într-o acţiune, mai ales pentru că era fată. „Mereu spuneau să nu fac ce fac ceilalţi, să nu urc aşa de mult. Se gândeau mereu că pentru mine există un pericol pe care nu aş putea să îl depăşesc. Dar tocmai pentru că aveam o echipă de bărbaţi în jurul meu am depăşit toate momentele. Nu am nicio teamă. Şi drumul până aici, la cabana Salvamont, pentru mine este doar o stradă mai lungă. Am fost mereu în echipă, am ştiut exact ce pot să întâmpin, nu am simţit greutăţi fizice pentru că nimeni nu încerca recorduri, mergeam la un pas uniform, vară sau iarnă, mergeam în echipă. Nimeni nu aleargă sau îşi depăşeşte colegii. Dacă e iarnă sunt anumite reguli, cu cineva care deschide traseul, când oboseşte este înlocuit de altcineva şi el trece mai în spate”, spune Lucia, adăugând că acestea sunt reguli care există în practica salvamontiştilor şi în şcoli, reguli menite să îi ţină pe toţi în siguranţă.
De pericole poţi să dai oricând pe munte, pentru că poate apărea ceva natural, imprevizibil. Vremea pe munte este schimbătoare, de aceea trebuie să fii pregătit. „Asta face diferenţa”, spune Lucia.
Pe lângă pregătire, e important să ai lângă tine o echipă. „Suntem una dintre cele mai compacte echipe, iar liantul nostru a fost dragostea pentru munte şi faptul că am înţeles că în salvamont trebuie să ai un spirit umanitar. Instruit fiind, ştii că numai tu poţi acorda primul ajutor, iar atunci implicarea este totală. Într-o acţiune poţi să vezi că, fără să dea cineva vreo dispoziţie, toată lumea ştie ce are de făcut. În teren eşti ca un dispozitiv. Dacă nu greşeşti tehnic, chiar dacă nu ai forţă fizică mare, totul merge ca pe roate”, spune Lucia, pentru JYSK. 
„Traseele în Munţii Făgăraş sunt foarte lungi, iar zona noastră e foarte mare. Elicopterul nu poate zbura dacă e ploaie, dacă sunt curenţi sau dacă e întuneric. Niciodată elicopterul nu zboară seara după oră 20.00. Şi nu zboară nicăieri, nu doar aici. La o intervenţie poţi merge 6-12 ore”, explică ea situaţiile în care nu au reuşit să îi salveze pe cei aflaţi în pericol.