Preşedintele domnitor!

Nu-mi dau seama care este motivul principal pentru care Klaus Iohannis dezamăgeşte aproape cu fiecare gest pe care-l face. Probabil că aşteptarea celor care au sperat ca el, ca preşedinte, să fie altceva decât cei care l-au precedat a fost prea mare şi l-a încărcat cu o responsabilitate căreia nu poate să-i facă faţă. N-ar fi exclus ca el însuşi să nu fie prea mulţumit de modul în care percepe şi reacţionează în faţa unor realităţi pentru care nu era pregătit. 

Zestrea sa politică era una de jucător în categoria "Onoare" care se transferă peste noapte în Liga Întâi, unde întâlneşte parteneri incomparabil mai experimentaţi în fente şi driblinguri de care nu poate trece cu jocul său oblu, pe poartă.

Mulţi dintre cei care l-au votat şi-au pus speranţele chiar în aceasta lipsă de experienţă care-l putea face să abordeze într-un mod diferit problematica funcţiei. S-a dovedit însă, chiar din start, că în situaţia unei susţineri politice atât de colorate şi controversate, precum amestecul de pedelişti răsturnaţi cu penelişti abia ieşiţi de la putere, nu se putea spera mare lucru. Cei mai optimişti şi-au imaginat că este doar o fază tranzitorie şi că, în timp, actualii lideri ai opoziţiei vor putea fi înlocuiţi cu persoane mai puţin sau deloc compromise, speranţă frântă brusc de reşaparea unora dintre cei mai reproşabili exponenţi ai regimului Băsescu- precum Mihai Răzvan Ungureanu.

Aş plasa involuţia prezidenţială între două repere. Vizita pripită şi entuziastă la Berlin, de unde s-a întors cu buzele umflate în faţa refuzului Angelei Merkel de a-l credita, în calitate de coetnic, cu perspectiva unor evoluţii favorabile, în special în problema Schengen din care făcuse asul pe care putea miza pentru a-şi putea pava traiectul prezidenţial. Al doilea reper îmi pare a fi respingerea Codului Fiscal printr-o manevră care i-a nedumerit pe propriii săi susţinători liberalo-pedelişti, care îl votaseră cu energia pe care le-o dădea credinţa că a fost, de fapt, ideea lor. Prin această decizie care rămâne fără urmări, Iohannis interpretează pe faţă rolul unui Băsescu cârcotaş care îşi extrage condiţia dintr-o negaţie permanentă.

Între aceşti doi poli am avut până acum un preşedinte care face din banalitate şi platitudine principalele sale calităţi oratorice, care vorbeşte rar şi concis, dar nu spune nimic memorabil. Discursurile sale seamănă precum picăturile de apă, modificările vizând doar subiectul. Omul nu are vâna de polemist a lui Băsescu şi nici autoritatea lui Iliescu. Este un personaj care s-a trezit pe nepusă masă, în capul acesteia, unde principala sa preocupare pare a fi confortul şi traiul bun. Este mai mult în avion - deşi nu are încă unul care să corespundă pretenţiilor, face vizite inutile şi lipsite de orice semnificaţie, îşi plimbă nevasta peste tot pe unde este posibil şi în doar vreo şapte luni de mandat a petrecut deja trei vacanţe în locaţii exotice.

Mulţi se întreabă ce putem aştepta de la o persoană cu datele sale, pătrunsă de morga funcţiei şi nedisimulându-şi nişte aere princiare care nu-l fac mai valoros şi mai de încredere. Şi nu găsesc răspunsul...