Predă schiul de jumătate de secol

Merge pe 83 de ani şi e monitor în Poiana Braşov de peste o jumătate de secol, de când s-a deschis prima şcoală pentru turiştii străini. De profesie inginer, i-a plăcut mai mult să-i înveţe să schieze pe nemţi sau pe olandezi. Spune că, pe vremea comuniştilor, staţiunea era destinată cu precădere oaspeţilor din afară. Prin anii ’60, monitorii din Poiană se numărau pe degetele de la o mână şi trebuiau să ştie să vorbească cel puţin o limbă străină. Aron Borbath, născut la Cluj şi deprins cu schiurile de mic, o rupea binişor pe franceză, graţie mamei lui, profesoară. Mai târziu, a deprins şi germana. Însă, adaugă el, indiferent de cât de bogat îi e vocabularul, un monitor trebuie să aibă trei calităţi de bază: să fie capabil să-i înveţe pe alţii, să ştie să socializeze şi să iubească muntele.

Lecţia muntelui
În staţiune, toată lumea îl ştie pe Aron. „Acum un an, nevasta a făcut praf maşina, nu mai am autoturism”, face el, mucalit. „Dar dacă o iau pe drumul Poienii, nu stau niciodată mai mult de două minute înainte să mă ia cineva. Am devenit un pic mai cunoscut – sau poate că oamenii mă văd mai amărât şi li se face milă să mă lase acolo…”
Trebuie spus că Aron e foarte mândru de soţia lui. Avea 50 de ani când a cerut-o în căsătorie, iar ea era cu 23 de ani mai tânără. Evident, s-au cunoscut pe pârtie. Au împreună gemeni, doi băieţi care şi-au clădit cariere de succes în Germania. „Din păcate”, adaugă, mai în glumă, mai în serios, octogenarul. Fiindcă, la vârsta asta, şi-ar fi dorit să-i aibă pe copii mai aproape.
Însă tot el i-a învăţat, de mici, să-şi ia viaţa în mâini. Când aveau doar un an îi aşeza în rucsac şi-i lua pe munte, la vârsta de 2 ani îi punea pe schiuri, la 4, îi familiariza cu racheta de tenis, la 5, îi cobora pe bicicletă de la Babele… Mai târziu, în pragul majoratului, gemenii au dat, la rândul lor, lecţii de schi şi de tenis, dar au şi învăţat pe rupte. „Muntele, pe undeva, îţi întăreşte caracterul”, concluzionează Aron.

Accidente pe pârtie
Deşi se plânge că-l lasă memoria, Aron are o mulţime de poveşti pe care e dornic să le împărtăşească cu cei din jur. Spune că, de-a lungul vieţii, a avut o mulţime de accidente pe pârtie – nu şi când era însoţit de învăţăceii lui. S-a ales cu picioare şi mâini rupte „un pic”, cu muşchi secţionaţi… şi i-a văzut pe alţii murind. Mărturiseşte că cel mai bun prieten al lui, un alpinist de primă clasă, a decedat pe munte. „Eram acolo”, spune el, dar adaugă repede: „Se întâmplă. Poate să se întâmple şi pe stradă, oriunde”.
Monitorii care îl cunosc mai bine ştiu că Aron a trecut, la viaţa lui, prin experienţe cumplite. Odată a fost surprins de o avalanşă în care au pierit toţi cei care îl însoţeau. Însă octogenarul nu vrea să vorbească despre lucrurile astea. Când îl întreabă cineva, răspunde cu o glumă – şi hohotele de râs ale celorlalţi îi acoperă tristeţea ca o pulbere de zăpadă.

Secretul tinereţii
Mulţi îl întrebă pe Aron ce VIP-uri a antrenat. Octogenarul îşi aduce aminte de un personaj, de pe vremuri: un începător suedez. „Am mers cu el sus şi a căzut de cel puţin patruzeci de ori pe drum. Şi am tot făcut lecţii cu el. Şi după aia a plecat, şi mi-a scris, mi-a trimis fotografii, m-a invitat la el, în Suedia, dar nu m-am dus, că nu aveam timp. Şi peste nişte ani, la Budapesta, mă văd cu nişte cunoscuţi, nişte schiori care fuseseră în ţările nordice. A, păi ştiu şi eu un suedez, zic eu, şi le spun numele începătorului. Cum?, se miră ei. Păi, ăsta e al doilea om de stat din Suedia!”
Sunt oameni îi cer să le dezvăluie secretul tinereţii. Ţine o dietă anume? „Mănânc orice, dar mai ales dulciuri”, râde Aron. Apoi, mai serios: „Îmi place muntele, am umblat prin toţi munţii României. Pe lângă schi, îmi place tenisul, am participat la nu ştiu câte competiţii. Iar primăvara, vara, toamna, mă duc la piaţă, la cumpărături, doar pe bicicletă”, citat de Antena 3.