După anii în care am încercat să înțeleg cum Craiova l-a pierdut, lăsându-l să joace pe la Târgu Jiu și pe la Scornicești (ultima era o promovare!), Pițurcă la Steaua mi s-a părut cea mai mare frustrare a spiritului meu de oltean
După anii în care am încercat să înțeleg cum Craiova l-a pierdut, lăsându-l să joace pe la Târgu Jiu și pe la Scornicești (ultima era o promovare!), Pițurcă la Steaua mi s-a părut cea mai mare frustrare a spiritului meu de oltean. E adevărat, Balaci și Cămătaru aveau să ajungă mai târziu la Dinamo, iar Lung și Ungureanu, după ce-au împlinit 30 de ani, la Steaua, ceea ce era mai puțin dureros. Mă gândeam că au plecat în străinătate, mai cu seamă că Steaua acelor ani juca mai mult prin Europa și prin lume decât pe acasă! Era o exagerare, o senzație falsă, desigur, dar suficientă pentru a mă consola. Oarecum. Cum și Bumbescu era tot la Steaua, iar despre Iovan aflasem că era din Moțăței, adică de la mine, din Dolj, lucrurile se mai linișteau… (Prezența lui Țicleanu la Sportul era altă rană, dar calibrul studenților din Regie era benign, așa că se putea suporta.) Așadar, Pițurcă. Aflasem de prin peluza Universității că fusese coleg de școală cu frații Cristi și Gabi Boldici, cu Ilie Balaci, cu Cârțu, parcă și cu Ungureanu, alături de care avea să joace finală de la Barcelona, cu AC Milan, din ’89. În fine, devenisem treptat fanul lui la meciurile Stelei și când am aflat, un deceniu mai târziu, că va veni antrenor la Craiova, am fost încântat. Eram, de câțiva ani, ziarist, plecasem de câteva luni de la cotidianul „Ora” – deținut de Viorel Cataramă și condus de Nicolae Cristache – și scriam la „Gazeta Sporturilor”, care-l avea director pe Ioan Chirilă și redactor-șef pe Laurențiu Dumitrescu. Nea Laur, mare fan al Craiovei, a fost și cel care m-a trimis să fac cronici la câteva meciuri ale Științei. Țin minte că am scris și un editorial pe care l-am numit, pompos, „V, de la Victorie”, iar nea Laur mi l-a corectat, punând ultimele două litere ale ultimului cuvânt între paranteze. Așa era moda prin’93-’94…
Dar prima întâlnire a fost după un meci la Arad, unde Craiova a câștigat cu 5-0. Eu am scris meciul pentru Gazetă, iar Cătălin Tolontan pentru „Sportul românesc”, ziarul lui Dragomir și al lui Ovidiu Ioanițoaia. Nu știu, nu mai țin minte titlul cronicii mele, și asta pentru că nu l-am uitat niciodată pe cel al lui Tolontan: „Stângă, marcă înregistrată”. Ovidiu jucase atunci fabulos, înscriind și un gol de la vreo 40 de metri. După meci, Pițurcă a insistat să ne ia cu autocarul echipei până la Timișoara, apoi în charterul Universității, ca să nu facem 12 ore cu trenul până la București. Țin minte că a fost ceață și până la urmă avionul a aterizat chiar pe Băneasa și nu la Craiova, ceea ce era încă și mai bine. N-am uitat că în avion unul dintre fanii (cu banii) ai Științei, Loti Serdaru, a fost pus la punct din două vorbe de Victor Pițurcă și asta pentru că Loti (ajuns între timp cântăreț, Adi Mititelu îi asculta, amuzat, într-o zi CD-ul la Mercedesul din dotare) avea ceva să-i reproșeze lui Tolontan. Mi s-a părut impecabil cum lucra, cum vorbea și cum se comporta Pițurcă. Era decembrie 1994… În ultima zi din primăvara lui ’96, ajuns și eu la „Sportul românesc”, sunt la Piatra Neamț, unde „tineretul” lui Pițurcă învinge Moldova cu 5-0. După meci, Piți mă invită în autocar, mai cu seamă, zice, că nici n-ai tren de aici la ora asta, ceea ce era adevărat. Mai răspunsesem unei astfel de invitații în martie, în Iugoslavia, la Kragujevac, unde sârbii ne bătuseră cu 1-0, tot într-un amical la „tineret”. În autocar, la un moment dat, cineva împarte pachete cu mâncare, apă, fructe. Trec câteva minute și îl văd pe antrenor ridicându-se de pe locul lui din față și venind spre mine. „Nu mănânci? Unde ți-e pachetul?” „Nu-i nevoie, zic eu, chiar nu…” „Nici nu vreau să aud! Păi se poate așa ceva?…” Știu că a venit Contra cu un pachet și cu o sticlă de apă, era cald rău, iar Piți s-a așezat lângă mine și am discutat câteva zeci de minute. Atunci am fost mulțumit că era așa cum îl intuisem încă de pe când juca cele 4 finale ale Stelei. Așa mi-a și spus, la un moment dat, că asta e ce rămâne „și poate aud și copiii ăștia”. Era vorba de Sevilla ’86, de Tokyo în decembrie ’86, de Monte Carlo în februarie ’87 și de Barcelona în 1989. Două câștigate, Sevilla și Monte Carlo, două pierdute, celelalte… Atunci mi-a spus ceva ce n-am uitat niciodată, un lucru pe care mi l-a repetat și în 2004, când eram redactor-șef adjunct la „ProSport” și el, din nou, selecționer. „Marius, dacă în viață te decizi să lucrezi la un proiect, să ai grijă la două lucruri: unu, ție să-ți placă fără rezerve ceea ce faci și, doi, ce oameni ai lângă tine când pleci la drum.”
Dar despre discuțiile din anii 2004 și 2005 pe care le-am avut cu omul celor 4 finale, despre momentele Mihai Stoica și Adrian Mititelu, despre nea Îmi Ienei și Steaua, despre Craiova și națională, așa cum mi le-a spus Victor Pițurcă, în episodul următor. (Am văzut că așa se procedează în serialele importante și zic să încerc și eu… Așadar, va urma.)
Adaugă un comentariu