Povestea impresionantă a celor doi fraţi Bălan crescuţi în orfelinate comuniste

Două poveşti de viaţă cutremurătoare despre orfanii din România a relatat televiziunea de stat din Suedia. „Copiii dictatorului” este o emisiune despre copiii crescuţi în orfelinatele din vremea lui Nicolae Ceauşescu, iar fraţii Virgil şi Vişinel Bălan îşi amintesc, în două din episoade, cu lacrimi în ochi, momente din copilăria petrecută în centre.
La început, Virgil Bălan este împreună cu fratele său mai mic, Vişinel Bălan, la centrul în care a crescut mezinul familiei. Vişinel descrie pedepsele suferite de copiii care făceau pe ei în pat. Aceştia erau dezbrăcaţi în pielea goală şi duşi pe holurile de la fiecare etaj al clădirii.
Mai mult, erau şi bătuţi, şi nu oricum, ci crâncen. La un moment dat, Vişinel Bălan povesteşte că erau educatoare extrem de agresive şi violente, care îi băteau pe copiii care nu se controlau şi urinau în pat.

Bătut cu sete, până strângea cu dinţii de masa din fier
„M-am prins de gaz – că era şi-atunci ţeava asta de gaz – şi-am sărit. Mi-am scrântit piciorul, dar am fugit. Pe mine mă interesa să fug. M-am întors când m-a adus Poliţia şi m-a lovit, jos, la intrarea în centru. Mi-a dat două palme de m-a dat cu capul de perete şi mi-a dat o placă din aia şi mi-a făcut poză. După care mi-a zis că, dacă se întâmplă un furt sau orice se întâmplă, mă arestează prima dată pe mine, chiar dacă-s nevinovat”, a povestit Vişinel Bălan.
Şi toate acestea s-au întâmplat pentru că micuţul Vişinel Bălan încerca să scape de educatoarea care îl bătea. Vişinel i-a povestit fratelui său cum a decurs totul înainte să fugă. Pe hol era o masă cu picioare din fier, pe care a fost pus acesta de către educatoare.
„A luat o coadă de mătură, a stins becul, într-o parte era întuneric, în cealaltă era semiîntuneric şi a început să dea în mine. Eram vânăt. Am ieşit de aici nu doar rupt în două. De-aia am şi sărit după aceea şi am fugit, pentru că femeia aia dădea cu sete în mine, iar eu strângeam cu dinţii de picioarele metalice ale mesei”, a mai povestit Vişinel Bălan, care a precizat că atunci avea 8-9 ani.

Lipsa afecţiunii, mai dureroasă decât bătăile sau violenţa
În schimb, Virgil spune că nu vrea să povestească despre pedepse tocmai pentru a nu retrăi acele momente. A amintit şi că a fost abuzat sexual de copiii mai mari. În acele condiţii, un copil nu avea nicio şansă dacă nu întâlnea pe cineva cu suflet, aşa cum s-a întâmplat cu Virgil Bălan.
„A fost o perioadă frumoasă, în sensul că o educatoare m-a luat acasă. Acela a fost momentul în care m-am desprins de mediul instituţional şi am văzut o altă perspectivă a realităţii, că oamenii adulţi au casa lor, au gospodăria lor. Acea educatoare care, în perioada preşcolară, m-a luat de două ori acasă, avea şi un copil apropiat de vârsta mea şi mă jucam cu acel copil”, a povestit Virgil Bălan.
Cât timp erau mici, copiii instituţionalizaţi credeau că adulţii există doar la centru şi au rolul de a-i pedepsi pentru fiecare lucru pe care îl făceau. Cu lacrimi în ochi, Virgil spune că momentul în care acea educatoare a dispărut din viaţa lui – la scurt timp după ce îl luase acasă – a fost cea mai neplăcută întâmplare.
Astfel că în ciuda bătăilor, a umilinţelor, abuzurilor şi suferinţelor, cel mai greu moment nu a părut niciunul din acestea, ci dispariţia razei de speranţă pe care o reprezenta acea femeie prin simplele vizite de câteva ore.
Virgil spune că, la un moment dat, copiii mai mari au fost mutaţi şi a rămas el în generaţia celor mai mari. Deşi îşi făcuse planuri cum să-i maltrateze pe cei mai mici drept răzbunare pentru ce suferise el, s-a maturizat – cu toate că avea doar 11 ani – a renunţat la acele planuri şi s-a purtat frumos cu cei mai mici decât el.
În al doilea episod, Virgil ajunge la familia sa naturală. Ştiind în ce sărăcie trăiesc fraţii lui, stă în cumpănă când este întrebat cum ar fi fost mai bine – în familie sau în centru. Totuşi, răspunde că ar fi preferat să crească lângă părinţii săi, alături de fraţi.

La nivel afectiv-emoţional nu s-a făcut niciun pas înainte
„Este evident că România a făcut progrese mari de atunci. Copiii nu mai sunt bătuţi, condiţiile sunt mult mai bune, nu se compară ce era atunci cu ce este acum. Din păcate, la un alt capitol, care este şi cel mai important în dezvoltarea unui copil – cel afectiv-emoţional, nu s-a făcut nici măcar un pas înainte, suntem tot acolo”, a declarat Virgil Bălan, pentru Adevărul.
Virgil Bălan este unul dintre extrem de puţinii copii crescuţi în centre care au reuşit să se descurce singuri. Este mulţumit de cariera sa, el este psiholog la un centru pentru adulţi cu dizabilităţi şi mai are şi alte activităţi, însă, pe plan personal, spune că nu poate considera că s-au întâmplat prea multe lucruri bune în viaţa lui. Vişinel Bălan este vicepreşedintele Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului şi Adopţie din România şi este un prieten al Braşovului, unde a fost cel mai recent cu câteva zile în urmă.