Povestea de război de pe strada Castelului

Povestea pe care BizBraşov.ro o prezintă mai jos este scrisă de o săsoaică din Braşov care şi-a petrecut copilăria, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în oraşul de la poalele Tâmpei. Este o poveste adevărată despre prietenie, curaj şi cruzimile războiului. Povestea, scrisă în engleză, se găseşte la Muzeul prietenilor lui Sion din Ierusalim şi este scrisă de braşoveanca Brigitte B. Nussbächer.

„Povestea familiei mele în timpul celui de-al Doilea Război Mondial
La momentul celui de-al Doilea Război Mondial, România a fost iniţial unul dintre aliaţii Germaniei. Ion Antonescu, pe atunci prim-ministru şi mareşal al României, a instaurat o dictatură militară din 1940 şi a intrat, de asemenea, într-o alianţă militară cu Hitler, de la care se aştepta sprijin material şi de personal în construirea armatei române. În consecinţă, Hitler a trimis o misiune militară germană în România, ceea ce a dus la staţionarea multor militari germani în Transilvania (care făcea parte din România din 1918). Politicile lui Antonescu au fost, de asemenea, marcate de antisemitism radical, iar în timpul domniei sale sute de mii de evrei români au fost victimele Holocaustului prin masacre şi în lagăre de muncă.
Bunica mea aparţinea familiei influente a fostului primar al oraşului Braşov, Dr. Carl Ernst Schnell şi datorită fabricilor şi averii lor familia avea influenţă nu doar politică, ci şi economică. Casa bunicii mele din strada Castelului a fost întotdeauna un loc de întâlnire şi un centru de societate. Aşa a rămas chiar şi în perioada în care trupele germane erau staţionate acolo. Întrucât Transilvania aparţinea monarhiei habsburgice de secole (şi a fost anexată României abia după sfârşitul Primului Război Mondial), bunicii mei s-au născut amândoi ca cetăţeni austrieci în Transilvania şi au studiat în Austria şi Germania. Ofiţerii germani staţionaţi la Braşov au fost bucuroşi să recunoască cultura germană şi să vorbească germană în casa bunicilor mei.

Secretul
Ceea ce armata germană nu ştia era că bunica mea avea prieteni evrei şi că nu era pregătită să renunţe la ei. Când şi-a dat seama cât de ameninţătoare a devenit persecutarea evreilor, chiar şi în mediul ei, şi ce soartă îi aştepta pe evrei, ea a acţionat.  În mare grabă (pentru că fiecare zi de întârziere putea însemna deportarea prietenilor ei) a aranjat o cameră ascunsă în pivniţa casei, care era închisă cu o uşă ascunsă de un raft. Apoi, bucată cu bucată, a dus acolo mobilier de mici dimensiuni – paturi pliante, saltele, pături, vase, haine şi orice alte lucruri necesare traiului. Din fericire, în casa mare nu s-a observat acţiunea. Când totul a fost gata, şi-a adus prietenii acolo. Cumva, ea reuşise să facă toate acestea în aşa fel încât nimeni în afară de ea să ştie despre asta, iar de atunci a avut grijă de familia evreiască în secret, în beciul propriei case. Ce temeri au însoţit-o în asta, nu ştiu – nu a vorbit niciodată despre asta. Bineînţeles că era conştientă de pericolul în care se punea pe ea şi întreaga ei familie. Dar i s-a părut firesc să fie alături de prietenii ei evrei, chiar dacă – şi mai mult pentru că – erau persecutaţi şi erau în pericol.
Astfel, ea a dus o viaţă dublă. În exterior, o doamnă de societate, mamă de copii mici şi gazdă pentru mulţi germani – şi în secret, cineva care şi-a folosit puterea şi creativitatea pentru a-şi proteja prietenii evrei. În timp ce în salonul casei ofiţerii germani sărutau mâna doamnei casei şi lăudau în cartea de oaspeţi minunata ei ospitalitate în timpul căreia „au uitat de afacerile de război”, jos, în pivniţă, prietenii ei evrei o aşteptau să vină – aşa cum făcea ea în fiecare seară – şi să le aducă mâncare, ştiri, materiale de lectură şi toate cele necesare.
Deşi – sau poate pentru că – a existat un flux regulat de personal militar german, în şi înafara casei, nimeni nu bănuia nimic. Nici faptul că s-a consumat mai multă mâncare nu a fost remarcat printre numeroşii invitaţi. Familia evreiască nu a fost descoperită – şi a supravieţuit!

Marele punct de cotitură
În 1944 totul s-a schimbat. Înfrângerea Germaniei a devenit evidentă şi la 23 august, Regele Mihai a pus capăt dictaturii militare a lui Ion Antonescu şi alianţei militare cu Germania, printr-o lovitură de stat. România a schimbat tabăra în mijlocul războiului şi de atunci a luptat alături de Aliaţi. Odată cu căderea lui Antonescu s-a încheiat şi persecuţia sistematică a evreilor.
În ciuda faptului că România a schimbat tabăra, Stalin a cerut „despăgubiri” pentru reconstrucţia Uniunii Sovietice – drept compensaţie pentru fosta alianţă cu Germania – sub forma a 100.000 de muncitori „voluntari”. Accentul s-a pus în special pe membrii minorităţii germane din Transilvania.
Începând din ianuarie 1945, germanii apţi de muncă (bărbaţi între 16 şi 45 de ani şi femei între 18 şi 30 de ani) au fost identificaţi de militarii ruşi şi români şi deportaţi în vagoane de vite, pentru muncă forţată. Intrările în sate au fost închise de militari şi poliţişti, iar traficul telefonic, telegrafic şi feroviar a fost întrerupt, iar patrule mixte româno-sovietice au mers din casă în casă cu liste pregătite pentru colectare. În mare parte, asta s-a întâmplat noaptea. În decurs de o oră, oamenii în cauză trebuiau să se pregătească să plece – fără să ştie încotro merg sau cât timp vor fi plecaţi. Era permis doar un singur bagaj. Nu s-a acordat nicio consideraţie celor rămaşi în urmă în timpul deportării, chiar dacă erau copii care au rămas fără părinţi.
Bunicii mei făceau parte amândoi din minoritatea germană. Bunicul meu era încă pe front pe atunci, bunica avea 28 de ani cu cei trei copii ai ei (6, 2 şi puţin peste 1 ani) în Braşov. Fiecare noapte însemna frică, fiecare zi era doar o amânare. Şi apoi, într-o noapte, armata era la uşa ei şi a trebuit să-şi facă şi ea valiza. Dar, la vederea militarilor, bunica şi-a trimis servitoarea maghiară la prietenii evrei pe care-i salvase şi care trăiau din nou în libertate după ce România schimbase tabăra. În foarte scurt timp a apărut prietenul ei evreu. A vorbit cu militarii români şi ruşi şi le-a povestit cum bunica mea a salvat viaţa familiei sale şi cum a avut grijă de ei ani de zile. Ce cuvinte a găsit pentru a-i convinge, doar el ştie. Dar a reuşit să o scoată pe bunica mea de pe listă – nu avea să fie deportată. Deşi ea şi familia ei şi-au pierdut toate bunurile în exproprierile efectuate de comuniştii români în anii următori şi au fost nevoiţi să locuiască într-un apartament minuscul din curte, ei înşişi au rămas nevătămaţi şi cei trei copii ai lor nu au fost nevoiţi să crească fără părinţi.
Familia de evrei a emigrat în Israel la scurt timp după aceea şi contactul direct dintre ei s-a întrerupt. În anii de penurie care au urmat în România, carnea era disponibilă doar pentru cercurile speciale, de exemplu, membrii Partidului Comunist. Un alt grup special care a primit şi alocaţii de carne a fost cel alcătuit din supravieţuitorii comunităţii evreieşti din Braşov. Iar aceştia i-au oferit în mod regulat bunicii mele (atâta timp cât a locuit în România) carne de vită. Aceasta a pregătiti şi şi-a invitat copiii şi nepoţii la o masă lunară, ale cărei adevărate gazde erau prietenii ei evrei. Aşa am crescut eu.

Moştenirea
Au trecut decenii de atunci. Bunica mea nu a vizitat niciodată Israelul şi nu a mai întâlnit prietenii pe care i-a salvat şi, totuşi, şi ea a contribuit cu o mică piesă a puzzle-ului la miracolul care a avut loc în Israel în ultimii 100 de ani. Când mă plimb astăzi pe străzile Israelului şi văd feţele vesele ale israelienilor, copiii încurajaţi, tinerii energici şi trăsăturile expresive ale bătrânilor, inima mi se încălzeşte”, se încheie povestea care se găseşte în Muzeul Prietenilor lui Sion, prezentată integral în ziarul Israel Today.

Regele Mihai şi Mareşalul Ion Antonescu.

Prizonieri români la Stalingrad
 

Soldaţi ruşi în Braşov