Poştăriţa dintre clanuri

Doar să intri în Gârcini, cartierul de rromi din Săcele, e, de multe ori, un act de curaj. Pentru că vorbim de o comunitate foarte săracă, şi nivelul de educaţie este pe măsură, rata infracţionalităţii este foarte ridicată, comparativ cu restul judeţului. Când trăieşti în sărăcie, dar la doi paşi de tine este Braşovul, cu un nivel de trai mult mai ridicat, eşti cu atât mai tentat să obţii şi tu lucrurile pe care le vezi la alţii.
Din acest motiv, nici măcar medicii şi asistentele de la Salvare nu au curaj să meargă în Gârcini fără escortă. În timpul pandemiei, poliţiştii au fost nevoiţi să asiste din maşini la un conflict între două clanuri din cartier. Singurii care merg între rromi sunt jandarmii, atunci când trebuie să extragă un infractor sau când îi escortează pe alţii. De fapt, jandarmii nu sunt singurii. Doamna Iolanda, poştăriţa cartierului, merge zilnic în Gârcini şi nu se teme de oamenii de aici. Mai mult, când vine ziua de pensie, de alocaţie sau de ajutor de handicap, Iolanda este văzută ca un fel de Mesia.  

Îl ştie pe fiecare cu necazul lui
Redăm mai jos postarea cu povestea impresionantă a Iolandei, aşa cum a fost relatată de Poşta Română pe pagina sa de Facebook:
„Întoarsă acasă de la Oficiu, cu zeci de mii de lei în geantă, poştăriţa Iolanda priveşte scena pe care o ştie bine de trei ani: vreo 50 de rromi, tineri copii şi bătrâni, se zgribulesc înfriguraţi în poarta casei ei. O aşteaptă de câteva ore ca pe pâinea caldă. De ea depinde traiul lor. Primesc din mâna Iolandei sursa principală de venit: alocaţia şi «handicapul». Poştăriţa le deschide poarta casei, intră în oficiul poştal din curte, încuie uşa, întinde teancurile cu bani pe masă şi deschide geamul. O sută de ochi îi pândesc fiecare mişcare. Zeci de buletine dansează prin aer, oamenii se îmbulzesc care să ajungă primul la geam. «Mi-e tare milă de ei!», şopteşte Iolanda”, este descrisă poştăriţa de o postare a Companiei Naţionale Poşta Română.
Jolan Gocsman, pe numele ei, a avut curajul să accepte să fie poştaşul „Ţigăniei” sau „Vestului Sălbatic de Săcele”, cum este supranumit cartierul Gârcini. Iolanda a ajuns să-i cunoască pe toţi foarte bine şi spune că îi este tare milă de ei.
Îi bagă pe „ţigani“ la ea în curte, printre muşcate şi bujori. Îl ştie pe fiecare cu necazul lui: Mădălin este sub control judiciar, Camelia iar s-a certat cu bărbatul, Alexandru face dializă, Nicolae e şi astăzi mort de beat. Sunt ei zmei în „Ţigănie“, dar acasă la Iolanda se fac mieluşei.

Replică pentru fiecare în parte
Iată cum decurge o zi de muncă pentru Iolanda:
- Banii pentru frate-meu, Iolanda!
- Să vină frate-tu, titularul!
- Dar e mort de beat acasă, Iolanda! Nu poţi să-mi dai mie cu buletinul lui?
- Să vină când se trezeşte!
În timp ce numără bancnote, telefonul îi sună continuu. Zeci de apeluri într-un sfert de oră. Sunt oamenii din Gârcini, rămaşi acasă, întreabă de bani.
- Dă-mi, Iolandă, banii pentru nevastă-mea! Dă-mi-i mie, ea nu poate să vină, trei zile la rând ea tăt lucrează.
- Să vină după trei zile!
- Daʼ te rog eu frumos, Iolandă, foarte te rog frumos!
Apoi vine Gabi, surdo-mutul cartierului, întreabă prin semne dacă au sosit banii pentru handicap şi pe strada lui. Poştăriţa îi răspunde, tot prin semne, că vin vineri. Ne spune, cu duioşie: „El este prietenul meu, ţin la el”.
Se umple curtea Iolandei de întrebări: „Pe Pajiştei când dai banii?”, „Când vine handicapul pe Cetinei?”, „Pe Rodnei când dai socialul?”. Iolanda nu lasă nicio întrebare fără răspuns. Nimeni nu pleacă nelămurit. Nu contează că sunt cercetaţi penal sau că au făcut puşcărie, pentru ea sunt toţi la fel de importanţi.
„Azi a fost relax, am avut bani puţini, 27.000 de lei. Dar să vedeţi cum e când am de trei ori mai mult şi trebuie să dau totul într-o oră şi jumătate. Uite-aşa zboară buletinele!”, spune poştăriţa.

Corespondenţa e de la tribunale şi parchete: „scrisori de dragoste”, cum le numeşte Iolanda
După ce pleacă şi ultimul om din curte, Iolanda se odihneşte. Bea o cafea, fumează o ţigară, scoate papucii, încalţă ghetele. Se pregăteşte de kilometri întregi prin noroaie. S-a pus frig şi vine ploaia. În 5 minute trebuie să plece spre „Ţigănie”, să împartă corespondenţa. Ce e mai greu acum începe.
Este ceva obişnuit să vezi pe uliţe tineri beţi şi pe jumătate despuiaţi, care flutură cuţite-n mână şi caută sămânţă de scandal. Poţi să-i zici «cartierul tinerilor». Media de vârstă este 22 de ani, 60% dintre mame sunt minore. Bunicii sunt rarităţi, puţini trăiesc peste 60 de ani. Mor de foame, de boală, de mizerie. Dintre copiii care merg la şcoală, nici jumătate nu reuşesc să termine cele 10 clase obligatorii. Majoritatea familiilor trăiesc din furturi, cerşit, alocaţii, ajutoare sociale şi pensii de handicap. Ceva programe sociale există, dar niciunul nu a reuşit să schimbe nimic.
Cea mai grea misiune este împărţirea corespondenţei. Cea mai mare parte din aceasta vine de la tribunale sau parchete, „scrisori de dragoste”, cum le numeşte Iolanda. Cu „scrisorile de dragoste” în braţe, Iolanda bate la prima uşă. O citaţie. “Of, dar cine mă dă iarăşi în judecată?”, întreabă destinatara. Iolanda tace mâlc ca şi cum n-ar şti nimic. Dar ştie tot. Apoi, după ce pleacă: „Cum cine-o dă în judecată? Bărbatu-său, normal, că a mai dat-o. Aici, în Ţigănie, citaţiile sunt la ordinea zilei”.
Pe strada Gârcinului o caută pe Lupoaica. Trebuie să-i lase o înştiinţare de dosar penal. Are fata la puşcărie că a furat un card şi l-a golit de bani. Bate la poarta de tablă, dar nu răspunde nimeni. O latră câinii, apoi se iţeşte un cap de cal. „Poştaaa! Nah, ce să fac eu acum că Lupoaica nu-i acasă şi n-am unde-i lăsa înştiinţarea! Legea spune că la căsuţa poştală, dar ea n-are căsuţă poştală. Dacă i-o las în gard o plouă şi i-o mănâncă şi calul!”, explică factoriţa.
Lui Ică de pe Amurgului îi bate în poartă cu 7 citaţii. I le dă pe rând. Zice că toate sunt pentru băieţii lui care se află acum „la armată”. Adică la puşcărie. „Dar nu sunt adevărate, toate sunt false”, spune omul.

Nivelul de trai, ca-n ţările sărace ale Africii
Când intră pe strada Pajiştei, zice c-a ajuns la capătul lumii. Este patria câinilor, ar sfâşia-o dacă ar merge pe jos. Aici poate intra doar cu maşina. Dărăpănăturile de case par a se prăbuşi la primul vânt, iar din garduri au mai rămas doar stâlpii. Îi ies în faţă grupuri de copii desculţi, cu feţe triste şi soioase. Aşteaptă să le dea jucării sau ceva de mâncare.
De cei patru copii ai lui Marcel îi este tare milă. „Şi câinii trăiesc mai bine decât ei”, zice Iolanda. Îi cheamă Noe, Georgiana, Emanuel si Esmeralda. Ar vrea să-i ajute să iasă din sărăcie, dar nu ştie cum. Mama a murit de obezitate morbidă şi acum Marcel îi creşte singur. Şi el este bolnav, când merge prin casă mai mult se târăşte decât umblă. Georgiana are 8 ani şi ar vrea să se facă „vedetă”. Are un ochi maro si altul verde. Îi este ruşine să spună că nu merge la şcoală, minte că ştie să scrie si să citească.
De dimineaţă, tata a trimis-o cu bilet în poarta poştăriţei: „Iolanda, te rog, eu, Marcel: dă-i la fetiţă alocaţia şi handicapul, copia de pe buletin este la tine, că i-am lăsat-o lui Petre luna trecută. Mulţumesc!”. Iolanda nu i-a dat copilului alocaţia în mână, în schimb a venit ea să îi aducă banii, personal.
Casa lui Marcel este o colibă de pământ cârpită cu bucăţi de tablă. Înăuntru e frig ca-n beci, pereţii sunt plini de mucegai, gardul i l-au furat.
Copiii umblă desculţi; ei sunt mulţi şi încălţări puţine. Când vine frigul cel mare, tatăl îşi trimite pruncii cu ghiozdane şi sacoşe la Iolanda, să ceară lemne. Se întorc copiii cocoşaţi de greutate. Ghiozdanele în care ar trebui să stea cărţi şi caiete sunt burduşite cu buşteni. Şi tot este bine, că-n ziua aia vor avea ceva căldură.
Fără curajul Iolandei, Gârciniul ar fi asaltat demult instituţiile din Săcele. Fără pensii şi alocaţii livrate la timp, fiecăruia în parte, rromii din cartier ar fi ieşit demult în stradă să-şi ceară drepturile. Sau, cel puţin, aşa se zice acolo, local: prin simplul fapt că-şi face treaba, factoriţa Poştei Române reuşeşte să ţină pe loc o problemă socială locală ce poate exploda oricând. Şi, acolo unde alţi curieri nu livrează de frica “ţiganilor răi”, Iolanda nu doar că livrează. Ci ascultă, răspunde, informează, pune umărul şi ajută.