Ponta-Antonescu: pact de coabitare?

Încet, dar sigur, dialogul dintre Ponta şi Antonescu a ajuns să semene cu cel dintre Ponta şi Antonescu cu Băsescu. S-a realizat, cum s-ar spune, un numitor comun, chiar şi în absenţa unui pact de coabitare. Care pare să devină o condiţie pentru supravieţuirea alianţei.

Cum s-a ajuns aici? Foarte simplu: prin neasumarea erorilor comune. În faţa pericolului de explozie al noii “lovituri de stat” reprezentată de modificarea “pe şest” a Codului Penal în favoarea aleşilor, niciunul dintre copreşedinţii USL nu găseşte de cuviinţă să-şi recunoască partea de responsabilitate. Se scuză, copilăreşte, prin faptul că unul era plecat şi altul cu mintea în altă parte, lăsând ponoasele în spinarea lui Valerică Zgonea. Cel care nu cred că ar fi fost în stare să monteze o asemenea chestiune chiar şi la modul rudimentar în care a fost executată.

Conflictul – cu accente nemaiîntâlnite în istoria relaţiei celor doi – ameninţă deja cu o escaladare care ar putea merge până la ruperea alianţei. Deloc voalat, ambii parteneri s-au referit la o asemenea eventualitate ca fiind posibilă. Miza disputei o constituie severa pierdere de credit pe care o implică scandalul din “marţea neagră”, cu consecinţe posibil dramatice pentru carierele celor doi politicieni. Pentru prima dată de la suspendare încoace, acuzele lui Băsescu apar ca având o motivaţie reală, dincolo de adversitatea politică, iar acest lucru are implicaţii suficient de grave ca să dea serios de gândit puterii în general.

Îmi permit – experimental - să nu fiu de acord cu părerea preşedintelui că USL nu se va rupe până la prezidenţiale – din motive care în urmă cu o săptămână erau suficient de evidente – aşa că daţi-mi voie să încerc o evaluare a acestei posibilităţi.

Dacă din dispută iese “învingător” Ponta, situaţia lui Antonescu devine extrem de precară. Ieşirea din alianţă ar însemna renunţarea definitivă la obiectivul prezidenţial şi se va putea concretiza printr-o revoltă internă determinată de pierderea poziţiilor de către reprezentanţii PNL, care nu-i vor ierta acestuia eliminarea de la caşcavalul puterii. În aceste condiţii, un puci liberal îl poate readuce în scaunul de preşedinte pe Tăriceanu şi îi va exclude pe cei din “cercul intim” al lui Antonescu. O eventuală coalizare a PNL cu PDL nu va aduce însă în calcul un scor care să pună în pericol supremaţia PSD-ului.

O “victorie” a lui Antonescu va fi, practic, nesemnificativă şi va avea aceleaşi consecinţe. PSD va denunţa unilateral alianţa – aşa cum a făcut-o PNL-ul lui Tăriceanu în 2006 – şi o va înlocui cu un conglomerat în care social-democraţii vor defila cot la cot cu UNPR-iştii lui Oprea şi cu alte câteva formaţiuni printre care s-ar putea regăsi chiar şi UDMR-ul, frustrat de prea lunga aşteptare a revenirii la masa învingătorilor. O guvernare practic monocoloră va determina schimbări importante în structura, dar, mai ales la vârful principalelor instituţii publice, cu influenţe notabile asupra celor două tururi de scrutin, cel prezidenţial putând să aducă în joc chiar candidatura unui Ponta epuizat de hărţuiala guvernamentală.

Toate acestea “dacă”. În realitate, raţiunea de a fi beneficiar al puterii va prevala în faţa orgoliilor de partid. Şi, ridicându-se, după ce s-a împiedicat de bolovanul modificărilor la codul penal, Alianţa va merge mai departe. Poate cu un pact de coabitare bilaterală în plus...