Politica externă cu două viteze

În contextul în care inspectorii ONU trimişi la Damasc nu şi-au prezentat concluziile referitoare la atacurile cu gaze de luptă, premierul Ponta a făcut o declaraţie considerată pripită: “Este un regim nelegitim, care comite crime împotriva umanităţii”. Implicit, premierul şi-a exprimat acordul faţă de intenţiile americane de a ataca militar Siria pe baza “lipsei de îndoială” că gazele au fost utilizate de forţele guvernamentale şi nu de rebeli.

Declaraţia sa a picat şi într-un alt context: acela în care parlamentul britanic a respins participarea Angliei la operaţiuni, iar Germania a declarat că nu se va implica. Această situaţie aminteşte de atacurile împotriva Irakului, susţinute de “tânăra Europă”, prin care administraţia Bush dorea să compenseze lipsa de entuziasm a marilor puteri. De data aceasta, America a arătat limpede că nu are nevoie de acordul nimănui – cu atât mai puţin al Naţiunilor Unite – pentru a declanşa “loviturile preventive” împotriva regimului Assad, pentru a i se demonstra că lumea civilizată nu admite astfel de manifestări.

Spunem că Ponta a făcut o declaraţie pripită şi în contextul în care, anterior, preşedintele Băsescu – constituţional, omul căruia îi revin responsabilităţile şi deciziile referitoare la politica externă şi siguranţă naţională – avertizase că în cazul Siriei este necesară o atitudine “consecventă şi prudentă”. El nu excludea o solidarizare cu decizii luate la nivelul Consiliului de Securitate sau al NATO. Senzaţia pe care o dă declaraţia lui Ponta este că guvernul a plecat deja la război, lăsând preşedinţia cu buzele umflate. Poziţia exprimată nu a fost împărtăşită nici măcar de copreşedintele Alianţei, Antonescu, care a ţinut să observe că “poziţia exprimată de premier ar trebui întărită printr-o dezbatere în Parlament” – ceea ce este cât se poate de logic.

Nu faptul că Ponta – cu amintirea urechelilor europene de după suspendarea lui Băsescu – este mai entuziast în a se alătura deciziilor celor mari, sau că Băsescu a devenit mai prudent, prin presiunea erorilor comise de-a lungul timpului, mi se pare important. Ci faptul că România, ca entitate, persistă într-un dualism păgubos la nivelul unor lucruri şi situaţii atât de importante. Cum este şi cazul Kossovo: în timp ce Băsescu a optat pentru o atitudine fermă care ţine cont de contextul geopolitic şi istoric, Ponta s-a grăbit să ne asigure că vom recunoşate în curând această entitate, pentru că aşa vor cei de la Bruxelles. Chiar dacă aşa se va întâmpla, dar de ce era nevoie să ne afişăm din timp lipsa de solidaritate şi de demnitate, mai ales când nu ni se cere, sau nu este impusă încă?

Decalajul acesta de atitudine poate deveni extrem de păgubos în luarea deciziilor, dacă minimele principii de coabitare – cele care implică politica externă – nu sunt respectate.