Politica de Dâmbovița

După un veac și jumătate, actuala clasă politică leagă firul unei maniere pitorești și păguboase de a reprezenta interesele nației. Regăsim astăzi întreaga recuzită evocată de genul tutelar al satirei: scrisorele și bilețele, intrigi de alcov, discursuri demagogice, alianțe de conveniență, mizerie morală. Parcă niciodată până în aceste zile lucrurile nu au fost atât de evidente, atât de flagrante. Războiul scrisorelelor declanșat de „coana Lenuța” ne aduce în pragul unui pseudo-război fratricid în care cu greu se mai poate imagina episodul pupăturilor în Piața Endependenței. El poate prefigura cel mult o cotonogeală, ca-n „Telegrame”. Dincolo de derizoriul acestui tablou, trebuiesc căutate cred, cauzele reale ale acestei bătălii fără noimă între cei care ar trebui, în mod fiesc, să-și unească eforturile pentru ca pasul făcut în Europa să fie cât mai convingător. Cel care a declanșat evenimentele este, bineînțeles, Traian Băsescu. Spun „bineînțeles” pentru că a devenit un loc comun ca el să se afle la originea mai tuturor conflictelor publice. Din faza în care premierul Tăriceanu a părut să se emancipeze de sub tutela sa, refuzând să demisioneze pentru a se putea declanșa alegerile anticipate, președintele a început să descopere relațiile sale primejdioase cu grupurile de interese care ar mișuna în jurul său. Și din care făcea parte, invariabil, Dinu Patriciu. Băsescu n-a descoperit atunci legătura dintre cei doi, o cunoștea foarte bine, era notorie și de durată. A descoperit însă punctul în care premierul devenea vulnerabil. În aceste condiții, focalizarea tirului său asupra managerului de la Rompetrol a venit aproape firesc în completarea mai vechilor sale dispute personale cu acesta. Între cei doi n-a existat niciodată o relație cordială, deși s-au aflat multă vreme în aceeași tabără politică. Sentimentele nutrite unul față de celălalt au fost cu greu mascate și cel care s-a scăpat primul a fost Dinu Patriciu. „Traiane, îți mai dau o săptămână!” - l-a avertizat acesta, între tururile de scrutin ale prezidențialilor, mizând pe un eșec al incomodului personaj care se erijase deja în lider al Alianței. A fost un gest pe care Băsescu nu l-a uitat și la care a reacționat cu promptitudine: într-unul dintre primele sale interviuri de după alegeri s-a referit în mod expres la Rompetrol ca la una dintre companiile care vor trebui investigate cu atenție de procurori, alături de alte afaceri în care erau implicați reprezentanți ai fostei puteri. Ce a urmat se știe: prin pârghiile pe care i le oferea autoritatea prezidențială a dirijat în mod aproape evident acțiunile procurorilor spre transformarea acestui caz într-unul major! Ce vreau să spun: că nu „lupta împotriva sistemului ticăloșit” (de la care se adăpau copios colaboratorii săi apropiați) și nici oroarea față de „grupurile de interese” (ale altora) l-au aruncat pe președinte în acest război de uzură, cu rațiuni incomparabil mai meschine, de ordin aproape personal: Patriciu l-a atacat, i-a răspuns cu duritate afectându-i orgoliul și autoritatea. Patriciu trebuia pedepsit. Prin orice mijloace inclusiv prin sacrificarea premierului. Dacă nu altfel, prin bilețele recuperate de Elena Udrea...