Platforma Stolojan

Începe să devină o tradiție a Partidului Național Liberal „devorarea” publică a celor care l-au condus în diverse perioade. Fondatorul partidului, Radu Câmpeanu, a fost detronat brutal, la Poiana Brașov, în 1992, după alegeri și, ulterior, exclus. Valeriu Stoica, după ce a salvat - printr-o decizie controversată - partidul de la o soartă de tip țărănist și după ce a reușit să împace tendințele divergente prin propria sa retragere, a fost marginalizat până la ignorare. Acum, Stolojan, cel care prin autoritatea proprie a făcut posibilă alianța care a adus partidul la putere, este pur și simplu azvârlit afară, pe ușa din dos. Merita Stolojan un astfel de tratament? Chestiunea e discutabilă. De la istorica sa capotare, în cursa pentru președinție (cursă pe care îmi permit să cred că ar fi pierdut-o), el s-a plasat în umbra noului președinte, acceptând cu modestie o poziție de scutier. Consilier prezidențial, el nu și-a luat niciodată rolul în serios și de numele său nu se leagă nicio inițiativă notabilă. În biroul somptuos de la Cotroceni, el și-a dedicat timpul observării și analizării anomaliilor care fac din PNL câștigătorul perdant al ultimelor alegeri. Pentru că, deși se află la putere, deși are în mâini pârghiile executive, partidul cunoaște o uzură rapidă, în contratimp cu ceea ce se întâmplă cu formațiunea aliată. Aceasta, susținută de președintele țării, pare să-și treacă în beneficiul propriu cam tot ceea ce pierd liberalii. Inclusiv oamenii pe care aceștia îi aruncă peste bord. Demersurile lui Stolojan, corecte pe fond, nu sunt luate însă în serios de aripa radicală din partid, condusă chiar de președintele Tăriceanu, deoarece prin funcția pe care o deține și prin apropierea cel puțin teoretică, el nu mai este perceput ca un liberal, ci cel mult ca un cal troian al democraților. Nu mai vorbesc de faptul că prin calitatea sa Stolojan ar fi trebuit să se abțină de a mai întreprinde demersuri politice partizane - neutralitatea fiind o condiție a mandatului - dar însăși excluderea sa din partid apare ca un gest nefuncțional, odată cu preluarea funcției el fiind obligat prin lege să-și dea demisia din partid. Cum au făcut-o, în mandatul lui Iliescu, consilierii săi veniți din politică. La noi însă nu există obicieul să ne împiedicăm de proceduri. Mai ales la liberali, care l-au dat afară până și pe suspendatul Boureanu. Altă mi se pare a fi problema: ambiția celor excluși de a reforma partidul din exterior! Cum vine asta? E ca și cum ai vrea să zugrăvești apartamentul după ce portărelul te scoate din casă pentru neplata chiriei. Să reformezi un partid din afară mi se pare o ambiție cel puțin gratuită. E ca și cum Gușă și-ar fi propus să înnoiască PD-ul după ce i s-a aplicat în final șutul prezidențial, sau Ciontu să înnoiască PRM-ul, cu tot cu Vadim. Mai degrabă, exclușii ar putea să pună bazele unei noi formațiuni politice, dacă cea existentă și dispusă să primească cu brațele deschise orice refugiat din tabăra aliată nu le ajunge.