Penalizarea lui Ponta

Să nu ne amăgim: nu a fost un vot pentru Johannis sau în sprijinul diasporei! A fost unul de penalizare a lui Ponta, diaspora a fost pretextul protestelor, iar evenimentele din primul tur au constituit detonatorul acestei răsturnări.

Pentru că este, practic, fără precedent, o asemenea răsturnare: Ponta a câştigat primul tur cu zece procente deasupra lui Johannis, iar acesta întoarce, practic, scorul, cu aproape aceeaşi diferenţă!

Privind în urmă, vom vedea un posibil precedent în votul „schimbării” din 1996. Atunci PDSR-ul pierdea, după o supremaţie de şase ani care nu lăsase să se întrevadă ce ar putea însemna o guvernare a opoziţiei. 

Se bănuia doar că aceasta ar putea îndrepta tot ceea ce nu mergea bine. Speranţă deşartă, mereu renăscută cu fiecare scrutin şi niciodată confirmată.

Spuneam despre „o penalizare” a lui Ponta. Şi vreau să mă explic. În primul tur acesta pornea net favorit, obţinând chiar un avans de zece procente în faţa lui Johannis. Faptul că urma să câştige devenise un truism. Alianţa populară îşi arată slăbiciunile, iar candidatul său părea tot mai singur pentru persoane cu care nu avea nici o comunicare. Mai mult, primele (şi ultimele) două confruntări televizate au arătat un personaj nesigur pe el, complexat chiar de limbuţia promptă a lui Ponta, lipsit de replici în momentele esenţiale. Paradoxal, superioritatea acestuia a început însă să joace împotriva lui. A fost cam ceea ce se întâmplă pe un stadion, pe care publicul aşteaptă doar un semn din partea celui mai slab,ca să-l susţină împotriva campionilor.

Aroganţa şi agresivitatea lui Ponta – aplaudate în contrele sale cu Băsescu – n-au mai stârnit admiraţie. Ba din contră. Iar valul de nemulţumire, temperat de măsurile populiste ale guvernului, a început să-şi facă loc. Detonatorul a fost criza din diaspora.  Niciodată până acum pe românii din ţară nu prea i-a interesat ce se întâmplă cu compatrioţii lor din afară, pe care mai degrabă i-au invidiat decât compătimit. Nu atât cozile de la centrale de votare, cât obstinaţia cu care autorităţile au refuzat să ia măsuri reale de corectare a acestor disfuncţionalităţi a iritat. Dintr-o dată, nemulţumirea a căpătat un nume: răul tratament aplicat diasporei! Nici demisia lui Corlăţean, nici numirea „blândului Teo” n-au reuşit să calmeze lucrurile. Pentru că s-a înţeles că nu legea, ci teama celor de la putere de a face ce li se cerea era motivul real. Un motiv determinat, limpede, de presupunerea că diaspora votează cu Opoziţia. Şi deşi procentual diaspora nu era în măsură să facă sau să desfacă preşedinţia, fenomenul s-a acutizat şi a mobilizat electoratul intern. Mulţi dintre cei pe care alegerile nu-i interesaseră şi-au descoperit o vocaţie democratică ce dădea protestului un sens. Chiar dacă protestul a fost de cele mai multe ori disproporţionat sau aproape lipsit de obiect. Valul plecase şi nu mai putea fi oprit. Indiferenţa a făcut loc partizanatului şi astfel Johannis a devenit beneficiarul neaşteptat al acestui curs.

Inutil să spunem că entuziasmul partidei câştigătoare este unul, în linii mari gratuit. Instalat la Cotroceni, Johannis nu va putea juca nici măcar rolul de Gică Contra al lui Băsescu, aria sa de acţiune fiind limitată, atâta timp cât guvernarea rămâne în mâinile alianţei aflate la putere. Doar dacă, printr-un efect de domino, raportul de forţe din Parlament se va modifica substanţial, ar exista posibilitatea ca actualul guvern să cadă (printr-o moţiune de cenzură, cum s-a întâmplat cu Ungureanu), iar preşedintele Johannis să însărcineze un reprezentant al ACL cu formarea unui nou guvern. Altminteri, vom avea doar o nouă formă de coabitare, probabil una mai civilizată, până în 2016.

Plecat pe acest drum fără prea multă convingere, Ponta a pierdut partida. Şi astfel, locul pe care nimeni nu se îndoia în urmă cu un an se va instala Antonescu, este acum ocupat de Johannis. Aşa cum „profeţeam”, în urmă cu 14 ani, într-un comentariu, după o vizită la Sibiu...