Pe urmele mamei

Simona Gogîrlă, fosta mare handbalistă a României din urmă cu peste un deceniu are acasă un urmaş care promite să îi calce pe urme. La 16 ani abia împliniţi, Alicia Gogîrlă este unul dintre copiii promiţători ai handbalului românesc. Cele două antrenează, respectiv joacă, la centrul de copii şi juniori al Coronei Braşov, unul de tradiţie in handbalul juvenil din ţara noastră.
Handbalul şi familia sunt cele mai importante lucruri din viaţa fostei mare jucătoare şi nu ascunde că a încercat să le aducă împreună. Astfel, pasul Aliciei către minge a venit firesc. „Practic, a crescut în sală, a fost de mică la toate meciurile mele, iar prima jucărie a ei a fost o minge de minihandbal. A început cu alte sporturi – patinaj, ski, înot, atletism şi karate, dar la 7-8 ani a vrut la handbal”.
Fata familiei Gogîrlă s-a obişnuit repede cu drumurile, parte a vieţii unui sportiv. „Noi stăteam la Bucureşti, ea lua autobuzul, acolo o aşteptau bunicii şi mergea să se antreneze sub îndrumarea doamnei profesoare Maria Ciulei”.

„Mi-am dat seama că este făcută pentru acest sport!”
Simona nu-şi aminteşte primul joc al Aliciei, dar rememorează şi azi cu emoţie primul turneu, la Oneşti, unde a şi câştigat medalia de aur cu echipa. „Atunci mi-am dat seama că este făcută pentru acest sport!”. Pe de altă parte, Gogîrlă cea mică ţine minte câteva secvenţe din primul meci în care şi-a văzut mama jucând, chiar la Braşov. „Era o jucătoare foarte rea şi ambiţioasă. Avea o forţă fizică şi psihică inimaginabilă. Chiar era o adevarată războinică pe teren. Mi-a plăcut să o privesc, să privesc handbalul. Când a plecat la Rapid să antreneze, am început şi eu să mă joc cu mingea, fără să îmi dau seama că voi progresa şi chiar voi practica de performanţă”.

Între „mama” şi „profa”
Cum îşi descrie Simona fata? „Un copil foarte talentat, ambiţios, cuminte şi dornic să înveţe lucruri noi. Munceşte foarte mult şi o face cu zâmbetul pe buze, oricât de greu i-ar fi”.
Cum se poartă cu ea? „Sunt exigentă, dar sunt şi o mamă care îi spune de zece ori pe zi «te iubesc!». Sunt şi o prietenă care ştie să o asculte şi să o încurajeze atunci când îi este greu. La antrenamente mă strigă «doamna» sau «profa’», acolo suntem antrenoare şi jucătoare, nu amestecăm treburile”.
Junioara spune despre mamă că este genul de „profă” care îşi dă foarte mult interesul pentru echipă, antrenor, psiholog şi coleg în acelaşi timp. „Este genul de antrenor pe care l-ar vrea orice echipă. În schimb, acasă nu prea vorbim de handbal. Câteodată e mai bine să separi viaţa personală de cea de la sală”.

Braşovul, locul perfect pentru pasul către marea performanţă
De la Vâlcea, familia Gogîrlă s-a mutat în urmă cu jumătate de an la Braşov, la ACS Transilvania, făcând apoi pasul, alături de întreaga echipă, spre clubul fanion al oraşului, Corona. Mama antrenoare, Alicia în echipă. „Proiectul domnului Fetti a fost interesant şi provocator. A urmat fuziunea cu junioarele Coronei, ceea ce aduce, sunt sigură, un plus de valoare. Consider că este locul potrivit pentru a face pasul către marea performanţă”.
Şi Alicia s-a adaptat rapid sub Tâmpa, spunând că fetele au primit-o cu braţele deschise. „Oraşul este foarte frumos şi scoala este cea pe care mi-am dorit să o urmez. Este destul de dificil să împaci perfect sportul cu şcoala făcută bine, dar cred că mă descurc, mai ales că sunt mai mereu plecată”.

Dika Mem, favoritul junioarei
Componentă a lotului naţional de junioare, Alicia Gogîrlă jr. îl are drept model pe francezul Dika Mem, iar pe Andrea Lekic de la CSM Bucureşti o apreciază pentru calităţile de lider. „Sper să pot ajunge la un nivel cât mai bun. Am luat acest lucru ca pe o provocare, să văd unde pot ajunge. E o provocare grea, dar nimic nu este imposibil!”.

„Devin melancolică dacă îmi amintesc de momentele în care jucam!”
Simonei îi este dor şi astăzi de momentele când era jucătoare, dar nu se gândeşte prea mult la ele pentru că devine melancolică. „După ce s-a născut Alicia nu mi-a fost deloc uşor să revin în handbal. Aveam şi câteva kilograme în plus, 90 chiar :D şi operaţie de cezariană, în cazul acesteia recuperarea fiind mai grea. Mergeam şi mă pregăteam singură pentru că îmi doream să joc din nou cât mai repede. În ianuarie am născut, iar în mai am fost convocată la naţională pentru un meci în Turcia, calificări pentru Campionatul European”.
Pe de altă parte, afirmă că mereu şi-a dorit să devină antrenoare. „Am ştiut că va fi greu, dar îmi place mult. Am lucrat cu mulţi, de la toţi am avut de învăţat, aşa se întâmplă mereu. Dar cel mai mult şi-a pus amprenta asupra mea, a fost un model, cel cu care am lucrat cinci ani la Ljubljana, Vinko Kandija”.

Simona  (foto stânga) despre Alice (foto dreapta): „Îşi doreşte mult să joace la senioare, dar încă nu e momentul. E bine să nu «ardem» etapele. Mai are multe de învăţat şi este conştientă de acest lucru. La senioare sutn alte cerinţe, alt nivel şi va trebui să fie pregătită cu adevărat atunci când va face pasul”.
Alice despre viitorul la facultate: „Mereu am vrut să fac Dreptul sau Medicina, deşi cea de Sport ar fi cea mai convenabilă în momentul de faţă”.

Foto 1: Dan Potor