Pe mine mă cheamă „Dă”, iar pe prietenul meu îl cheamă „Primeşte”

Odată, când făceau nişte reparaţii şi aveau multe cheltuieli, un frate s-a gândit să recomande Stareţului să „frâneze”, fie şi temporar, multa milostenie pe care o făcea. Atunci Stareţul, om simplu, dar înţelept, i-a povestit despre acel egumen care, deşi la început dădea milostenie îmbelşugată, atunci când s-a întâmplat să aibă nişte cheltuieli mai mari, s-a împuţinat la suflet şi a tăiat milostenia.
Dar din ziua aceea şi Dumnezeu a încetat să trimită şi binecuvântările Sale şi atât de mult a sărăcit mănăstirea, încât fraţii ajunseseră să nu mai aibă ce mânca. În cele din urmă Dumnezeu s-a milostivit de ei şi i-a arătat egumenului în vedenie doi oameni, care i-au spus:
– Noi, sfinte egumene, suntem prieteni şi tot timpul mergem împreună. Tu pe unul din noi nu l-ai voit şi l-ai alungat. De aceea am plecat amândoi.
– Cum vă numiţi? i-a întrebat egumenul.
– Pe mine mă cheamă „Dă”, iar pe prietenul meu îl cheamă „Primeşte”.
De îndată ce a auzit aceste cuvinte, egumenul a poruncit ca din acea zi să dea milostenie ca şi mai înainte din puţinul pe care îl aveau. De atunci s-a întors „Primeşte” la ei şi s-a umplut din nou mănăstirea de binecuvântări.
Mărturisesc că acest lucru l-am observat şi la noi. Căci nu-mi amintesc să fi fost vreodată în lipsă, cu toate că se întâmpla să avem cheltuieli foarte mari pentru lucrările de reparaţii.
(Extras din Monahul Iosif Dionisiatul, Stareţul Haralambie – Dascălul rugăciunii minţii)