PD CAPTIVUS

În actuala configurație politică, Partidul Democrat ocupă un loc aparte. Este, din capul locului, poate cel mai disciplinat partid, în care ierarhia e ierarhie și șefii șefi. Acestora li se acordă tot respectul, chiar dacă autoritatea lor se bazează pe delegație. Tăria acestui partid stă în capacitatea organizatorică și în rigoarea moștenită, parcă, de la defunctul partid comunist. În timp ce în mai toate celelalte formațiuni viața de partid se confundă mai degrabă cu cenaclurile literare, aici ea are parametri foarte exacți. Activul e hiperactiv, instructajele se desfășoară punctual, responsabilitățile sunt clar delimitate. Dacă politicienii noștri ar purta uniforme, atunci cele ale democraților ar fi cele mai spectaculoase și mai regulamentare dintre toate. Iar demersul de fiecare zi, cel mai productiv. Pentru că în timp ce la PSD lumea așteaptă să se întâmple minuni ca în răstimpul 97-2000, când revenirea s-a produs pe fondul incoerenței totale a Puterii de atunci, consemnându-se în false conflicte de generație, iar la liberali aripile tradiționale cresc la loc după fiecare decupare istorică, în timp ce PRM-ul se confruntă cu efectele vocale mult mai atractive ale PNG-ului lui Becali, în dauna celor tradiționale proprii, iar UDMR-ul urmărește să reziste în fața asaltului formațiunilor-alternativă, induse de secui și de Tokes, la democrați se lucrează în tăcere la consolidarea unui postament de încredere publică de care să nu mai poată fi dat jos. Marea problemă a democraților este însă faptul că pentru a putea dura, postamentul trebuie să înghită ceva. Sau pe cineva. Jertfa care poate face durabil partidul e una singură: Traian Băsescu. Fără el, democrații sunt ca un copac cu aparențe viguroase, dar cu rădăcini șubrede. Partidul Democrat este, în cea mai sugestivă măsură, prototipul de „partid captiv”. Legătura dintre el și Traian Băsescu este de-a dreptul ombilicală. Cordonul n-a fost tăiat la trecerea liderului în funcția de președinte. El a rămas să alimenteze, să vitaminizeze o progenitură neajunsă la maturitate. La umbra „coroanei” prezidențiale nu crește nimic în mod semnificativ. Boc nu va reuși niciodată să depășească condiția de „înlocuitor” și de trompetă. Videanu nu are, pe lângă aspectul agreabil, și ceea ce generează o reală bărbăție politică. Blaga este un tip șters, fără carismă, eficient pe sectorul care i s-a repartizat. Unde este însă viitorul partidului? Cine va prelua ștafeta în caz că Băsescu defectează într-o zi? Cine reprezintă, cu adevărat, moștenirea democrată? Partidul Democrat, așa crescător în sondaje cum este, rămâne un partid captiv, dependent și incapabil să meargă mai departe pe propriile sale picioare. De aici, poate, și surprinzătoarea supraviețuire a Alianței.