Paştile întristate...

Sunt trist când scriu aceste rânduri. Sunt trist pentru că în anul acesta petrecem Paştile într-o conjunctură socială foarte tristă. Am început prost mileniul trei. Nici în cele mai negre gânduri nu am crezut că generaţia noastră va trece printr-o strâmtorare atât de mare încât în Ziua Învierii să nu avem voie să ne adunăm în biserici.
Slavă Domnului că cel puţin nouă, preoţilor, ne-a fost îngăduit să intrăm în biserică şi să slujim Sfânta Liturghie.
E greu de înţeles această situaţie. Şi e greu să spunem ce gândim despre această situaţie. Ne este teamă să ne exprimăm pentru că riscăm să fim socotiţi ca fiind potrivnici ai unor rânduieli sociale prin care se doreşte apărarea vieţii oamenilor. Şi nu este aşa. Doamne fereşte! Din contră, implicându-ne, întrebând şi căutând răspunsuri, dorim să apărăm viaţa oamenilor.
Multe îndoieli şi întrebări care acum ne frământă vor primi răspuns doar peste timp. Unele răspunsuri le vom primi noi, dar cele mai multe le vor primi generaţiile următoare.
Oricum, problemele care privesc sănătatea oamenilor, care este atât de importantă, sunt amestecate cu planuri geo-politice care privesc organizarea societăţii umane în perspectivă. De fapt, acestea sunt cele mai importante. Bulversarea socială e globală. Costurile gestionării acestei bulversări sunt imense. Urmările celor pe care noi le petrecem şi le experimentăm sunt imprevizibile şi incomensurabile. Depăşesc chiar limitele raţiunii şi logicii normale.
Oricât de mult ne-am strădui să pansăm lucrurile şi oricât ne-am încuraja, realitatea rămâne foarte tristă şi foarte crudă. Castelul societăţii umane, zidit cu migală şi cu osteneală, în mii de ani, se prăbuşeşte, dovedindu-se a fi fost un castel de nisip. Aşa se întâmplă când construieşti fără Dumnezeu. Construcţia nu e durabilă. Osteneala este zadarnică. Imaginea legendarului Turn Babel este vie.  
Pe fundalul creat de o ipotetică pandemie sau posibil de o pandemie reală şi sub sloganuri care privesc iubirea şi grija de aproapele, se anulează libertăţi, se distrug instituţii, se cern persoane incomode, se fac crime şi se rezolvă probleme care, într-o lume normală şi într-o stare socială normală, nu s-ar fi putut rezolva. Actorii care joacă în această piesă nu au chip şi nici identitate. Chip şi identitate au doar victimele, miliardele de oameni simpli care trăiesc în anonimat pe Terra.
Păcat de noi. Păcat că nu am învăţat să trăim frumos viaţa. Păcat că nu ştim să preţuim viaţa şi oportunitatea de a fi prezenţi pe Terra. Noi suntem responsabili de tot şi de toate. Nu extratereştrii ne fac viaţa amară şi tristă, ci noi înşine. Nu e de vină nici Dumnezeu, nici îngerii şi nici demonii. Responsabilitatea o avem noi înşine.
Însă, cu o dibăcie de nedescris, ne ascundem în spatele degetului şi ne prefacem că nu ştim nimic, că vai de noi - ce probleme avem, că vai - câte greutăţi vin asupra noastră şi că vai – ce greu ne este să ne luptăm cu un vrăjmaş pe care nu-l vedem, nu-l auzim şi nu-l simţim, dar care e atât de agresiv şi perfid, care permanent se schimbă, ca un cameleon, şi face atâtea victime printre noi.
Cred că ar fi normal să ne asumăm propria lucrare. Cred că ar fi normal să fim responsabili de ceea ce facem. Şi nu ar fi fără sens să aruncăm o privire în istorie şi să vedem de câte crime oribile ne facem responsabili. Ce să mai zic – dacă am fost în stare să-L ucidem pe Fiul lui Dumnezeu, iar apoi ne-am spălat pe mâini, ca Pilat din Pont. Ba, i-am mai făcut şi cântări propriei noastre victime... Suntem foarte pricepuţi!
Îmi pare rău că în acest an nu am spus nimic despre Înviere. Ar fi fost prea frumos. Nici nu ar fi avut rost să spun ceva. Sunt doar trist şi atât! Sper într-o revenire. Sper în zile mai bune. Nădăjduiesc în Dumnezeu şi
într-o reaşezare a lucrurilor în albia lor. Doar Dumnezeu poate să aducă lumină într-o lume în care oamenii permanent se străduiesc să facă întuneric.
Hristos a Înviat!