Partidul lui Talpeș

Și-a făcut partid și dl Talpeș. A devenit un loc comun în politica românească: cine nu mai are loc într-un partid, își face unul personal. Moda partidelor personale a început odată cu veleitarismul politic. Ea s-a dezvoltat pe principii comune altor zone în care acționează libera inițiativă. În timp ce alții își făceau firme, politicienii - sau cei cu pretenții de politicieni - își făceau partide. Cu care, apoi, pe aceleași principii de drept comercial, intrau în variate combinații: fuziuni, holdinguri, fracționări, alianțe și altele. Dl Ioan Talpeș este o figură în politica românească. Nu una foarte populară și nici carismatică. Domnia sa și-a parcurs cea mai mare parte a traiectului public în penumbra unor activități care n-au avut nevoie de reflectoare. Ca director al SIE a inaugurat tehnica de „low profile” care avea să devină o normă, spre deosebire de serviciul-soră, unde directorii au fost mai mereu „răsfățați” de mass-media. O tăcere la fel de semnificativă l-a înconjurat și în funcția de ambasador la Sofia pe care a deținut-o după terminarea misiunii „secrete”, în virtutea unei tradiții potrivit căreia șefii serviciilor nu sunt lăsați pe drum, ci sunt trimiși să-și servească țara în afara ei. Consilier prezidențial în ultimul mandat iliescian, a fost ceva mai activ, intrând în câteva clinciuri mediatice (Treptow, Patriciu, Hayssam etc.) care i-au construit un profil nou, de jucător activ. Considerat o vreme inamicul numărul 1 al palatului Victoria, a sfârșit prin a deveni, absolut surprinzător, vicepremier al guvernului condus de Adrian Năstase. A demisionat din PSD după congresul care avea să-l dea deoparte pe Ion Iliescu și și-a oferit, en passant, serviciile noului președinte, care le-a declinat nepoliticos. A încercat să resusciteze PNȚCD-ul pe baza relațiilor sale privilegiate în politica germană, pentru a fi repudiat de cei pe care a dorit să-i ajute. I-a mai rămas o singură alternativă: să-și facă partid. Și duminică l-a și făcut. Este, vorba lui Becali, un fel de partid „comunist-creștin” și este limpede că a fost creat cu ochii la nișele din structura europeană, pe unde s-ar mai putea strecura câte o formațiune dornică să fie validată din exterior pentru a prinde curaj în interior. Nu cred că dl Talpeș are naivitatea să creadă că va cuceri România și va ateriza, în 2008, direct în Parlament. Va putea în schimb, să negocieze, cu o formațiune interesată, o alianță sau o fuziune care să-l mențină în primul plan politic de care au parte doar parlamentarii.