Paralele istorice

Reluarea obsedantă pe ecranele televizoarelor a imaginilor care prezintă pe puciştii din Turcia, mă duce cu gândul la un alt eveniment istoric de o factură asemănătoare: atentatul împotriva lui Hitler, cel din care Führerul a scăpat nevătămat, lucru care l-a convins că se află în paza unui Dumnezeu în care nu prea credea. Erdogan crede în Allah, zic unii – cu supramăsură chiar – iar faptul că nu a ajuns pe mâna celor care l-au avut, practic, sub control (piloţii avioanelor de luptă care au „hărţuit” aparatul prezidenţial) îi întăreşte convingerea că are o misiune sacră de îndeplinit. Şi una dintre priorităţile acestei misiuni o reprezintă pedepsirea exemplară a celor care au atentat la viaţa si funcţia sa. Secvenţele filmate de televiziunile turceşti rămase în funcţiune ne-au prezentat un grup de persoane marcate de abuzuri fizice (fostului şef al Aviaţiei părea că îi lipseşte o ureche, alţii aveau urme de strangulare şi echimoze multiple) înşiraţi cu spatele la un zid şi somaţi să-şi spună numele. Care coincideau cu cele ale aceloraşi persoane din alte imagini in care erau îmbrăcaţi în somptuoase uniforme militare. Apoi erau plimbaţi dintr-un loc în altul , cu mâinile legate la spate cu benzi de plastic intrate în carne, obligaţi să stea aplecaţi de la brâu şi cu măşti pe ochi. Nimic nu-i mai deosebea acum pe generalii şi coloneii care dirijau cu mână forte puternica armata turcă, mândria unui stat cu tradiţii seculare. Era un veritabil ritual de umilire menit să demonstreze cât de jos pot să cadă cei mai puternici oameni de stat atunci când comit eroarea fatală de a se crede la comanda istoriei.
Spuneam că tot acest ritual îmi evocă secvenţele asemănătoare filmate de operatorii celui de-al treilea Reich, în care mareşali şi generali consideraţi veritabile efigii, se prezentau în faţa judecătorului ţinându-şi pantalonii cu mâna şi suportând umilinţe îngrozitoare venite din partea unui individ al cărui rol era să le frângă şi ultima urmă de demnitate. Mulţi dintre ei purtau semnele torturilor suferite şi privirile aţintite în gol spuneau că ştiu că nu se pot aştepta la nici o clemenţă.
Şi nici nu li s-a oferit vreuna,  cu excepţia lui Rommel, a cărui faimă era prea mare şi prea legată de Fuhrer pentru a fi transformat peste noapte într-un defector al sistemului, căruia i s-a oferit şansa de a se sinucide şi de a primi funeralii destinate unui erou.
Hitler n-a avut nici o milă faţă de complotişti. Toţi au fost fie împuşcaţi, fie spânzuraţi după o judecată sumară, iar familiile lor au fost expediate în lagăre. Erdogan nu beneficiază (încă) de privilegiul de a-i putea condamna la moarte pe pucişti. Îi poate umili însă în voie, şi odată cu ei instituţia pe care o reprezintă şi care era singura care mai stătea în calea desăvârşirii regimului personal spre care acum are cale deschisă.
O a doua paralelă istorică ne-a fost prilejuită de conflictul marcat de acuzele grave pe care liderul turc le aduce fostului său camarad de fundamentalism religios, Gulen. Ruptura dintre cei doi s-a produs în momentul în care imamul aflat acum în Pennsylvania l-a acuzat direct de corupţie într-o afacere rămasă neclarificată nici pana astăzi, dar care i-a dat lui Erdogan posibilitatea să acuze justiţia de părtinire şi influenţe politice, pentru care acum o sancţionează exemplar prin epurarea şi arestarea a mii de magistraţi.
Erdogan pune întregul complot în sarcina lui Gulen şi îi somează pe americani să-i extrădeze. Aceştia cer probe, dar turcii se rezumă la afirmaţia că au suficiente. Îmi vine greu să cred că Obama îi va da în vreun fel satisfacţie aliatului său, pe această temă. Gulen va rămâne unde e, acumulând speranţele celor sacrificaţi acum în numele pedepsei divine şi să nu ne mirăm dacă, într-un interval de timp nu prea îndelungat, el nu va repeta destinul lui Khomeini, fiind readus in triumf de către un popor sătul de aerele imperiale si abuzurile unei oligarhii care pare să piardă orice măsură.