Paradoxul Timoșenko/Năstase

Dintre cele toate care s-au întâmplat pe parcursul submmit-ului PPE de la București – care în vremuri normale ar fi trebuit să reprezinte un eveniment major pentru România în general, și nu unul marginal, cum a devenit datorită partizanatului excesiv afișat de liderii europeni – cel mai paradoxal, mai de neînțeles rămâne episodul prezenței fiicei Iuliei Timoșenko și a atitudinii manifestate de Merkel și compania față de aceasta. Într-un plan absurd îmi imaginez o scenă pereche: un important eveniment cu participare internațională are loc la Kiev, unde este invitat și Andrei Năstase, fiul fostului premier român, care este primit de președintele Ianukovici și chiar de președintele Putin, oficialii salutând „prezența în rândurile noastre” a lui Andrei Năstase, fiul lui Adrian Năstase, care se află în continuare încarcerat alături de alți prizonieri politici. Relatarea emoționantă cu privire la „încarcerarea politică a tatălui său este indicator constant al fragilității democrației în România” (am schimbat doar numele, restul textului rămânând identic cu cel dat publicității la București). Spun că episodul este cel puțin paradoxal pentru că, pe fond, nu există nici o deosebire între cele două cazuri: Iulia Timoșenko nu a fost condamnată pentru convingerile sale pro-europene, ci pentru o presupusă subminare a economiei naționale (parcă am mai mai auzit termenul ăsta) în urma unor contracte comerciale semnate pe când era premier. În fapt, ea era cel mai proeminent adversar politic al noului președinte care n-a precupețit nimic pentru ca – în ciuda protestelor internaționale – să o dea pe mâna unei justiții independente și verticale, precum este și cea de la București. Cinismul lui Băsescu, care nu s-a jenat să o mângâie pe cap pe suferinda copilă, având probabil și niște lacrimi mijite în colțurile ochilor – după obicei - este deplin. Pentru că nu mai este un secret pentru nimeni că el, personal, se află la originea lungului și insistentului demers de hărțuire a preopinentului său electoral. Desigur, naivii pot accepta explicația sa, că n-a chemat niciodată vreun procuror ca să-i spună: „Umflați-l pe Năstase!”. Se știe însă bine că în justiția românească avem oameni care înțeleg ce au de făcut fără a mai fi nevoie să fie instruiți. Care știu să scoată dintr-un pretins delict de drept comun o condamnare – chiar dacă pentru aceasta nu există probe, cu executare, taman ce trebuie pentru ca cineva să fie scos definitiv din cursa politică. Pentru că, în mod evident, chiar și după 2009, în perspectiva lui 2013, Adrian Năstase rămânea cel mai redutabil adversar al taberei portocalii și a președintelui încă în exercițiu. Năstase este singura persoană de care Băsescu s-a temut cu adevărat, și pe care a resimțit-o permanent ca fiindu-i superioară din toate punctele de vedere. Practic, deci, aproape nici o deosebire între cazurile Timoșenko și Năstase. Doar jena inexplicabilă a celor dinăuntrul și dinafară care știu și înțeleg esența problemei, de a spune lucrurilor pe nume și de a genera curentul de opinie necesar. Dar asta se mai numește și „lașitate”...