Paradoxul „puterii” dâmbovițene

La noi toate lucrurile sunt altfel de cum sunt la alții sau ar trebui să fie! Avem noi talentul acesta. Nu mai departe decât chestia cu manipularea politică a instituțiilor statului în scopul atacării sau compromiterii adversarilor. Schema clasică, cea „corectă”, este că formațiunea politică aflată la putere are la îndemână pârghiile prin care poate presa sau influența instituțiile competente să întreprindă acțiuni de „pe-depsire” a celor care prezintă un pericol real sau potențial pentru perpetuarea statutului său. Această forță sugerează, de pildă, DNA-ului către cine să-și îndrepte atenția și pe cine să-l filmeze ca să-l dea la presă. Tot ea instruiește SRI-ul pe cine să asculte cu prioritate și ce detalii să lase să se „scurgă” spre canalele publice de informare. Tot ea, această putere, solicită cu discreția necesară, me-diilor de informare pe care le controlează prin buget ce re-portaje sau comentarii să dea la orele din vârf pentru a mânji cât mai consistent imaginea celor care ar putea să o atace. La noi, însă, toate - sau a-proape toate - sunt pe dos. Puterea nu e putere, iar opoziția nu e opoziție. Arbitrul nu e arbitru, iar instituțiile inamovibile sunt dependente de cine le-a făcut inamovibile și pe ce criterii. Iată, numai episodul acesta cu cei doi miniștri și cu caltaboșii: dincolo de vinovăția lor, mai mult sau mai puțin evidentă, se disting ițele unei lucrături concertate care are ca obiect lovirea trecătoarei puteri cu tocmai instrumentele sale. Iată Puterea strigând ca din gură de șarpe că e oropsită și atacată pe nedrept și cu mârșăvie. De cine? De alte puteri, mai puțin vizibile, dar mult mai decise să o termine. Iată, deci, o guvernare victimizată de propria ei incapacitate de a ieși dintr-o schemă care o favorizează, care cedează inițiativa detractorilor săi, mulțumindu-se să se autocăineze. Probabil că impactul cazului „Mureșan-Remeș” ar fi fost altul dacă Tăriceanu ar fi avut o reacție mai promptă și l-ar fi destituit pe Remeș imediat ce a avut relații despre implicarea lui în sinistra afacere cu caltaboși. N-a avut, n-a făcut-o și a lăsat ca epilogul să fie semnat de alții. Cu pierderile de imagine de rigoare. Sigur, o formațiune aflată la guvernare este mai expusă ris-curilor de deraiere spre corupție decât una care stă pe margine și pândește greșesile adversarului. Asta e regula jocului. Cine nu e în stare s-o respecte, n-ar trebui să se bage. Sau ar trebui să găsescă forța să controleze cu obiectivitate și în deplină legalitate acțiunea instituțiilor din subordine asigurându-le cadrul necesar pentru a opera neselectiv și fără teamă de a fi sancționate pentru că funcționează corect. Se pare însă că membrii actualului executiv nu au o astfel de capacitate. Și atunci de ce să se mire că alții fac ceea ce ar trebui să facă ei? Iar ei suportă ceea ce altora nu le-ar plăcea?