Pandemia şi ceremonia 15 noiembrie 1987: Marcare scurtă şi la obiect, cu depunere de coroane şi mesaje în proiecţii laser pe cerul Braşovului

În pandemie, marcarea momentului 15 Noiembrie 1987 s-a făcut scurt, simplu şi la obiect. Fără slujbă religioasă, fără ceremonii, fără invitaţi de rang. Înainte de prânz, câţiva reprezentanţi ai Asociaţiei 15 Noiembrie, dar şi foşti deţinuţi politic, reprezentanţi ai revoluţionarilor şi reprezentanţi ai autorităţilor judeţene şi locale au ajuns la troiţa de la Spitalul Judeţean, acolo unde an de an era anunţat un întreg ceremonial. Troiţa de la Spitalul Judeţean este semnificativă şi nu întâmplător. „În dreptul Spitalului, mişcarea noastră socială a luat o întorsătură foarte mare. Cineva din grupul nostru a cântat „Deşteaptă-te, române”. Ei, după ce am cântat, pentru prima dată în România, din 1945, s-a auzit „Jos comunismul!”, „Jos Ceauşescu!”. De la revendicările noastre sociale, vrem mâncare, vrem căldură, aici se ajunsese”, îşi aminteşte Marius Boeriu, în 1987 un tânăr angajat al Uzinei din Steagu, care intra, atunci, în schimbul 1. Azi, Marius Boeriu este preşedintele Asociaţiei 15 Noiembrie 1987.
La depunerea de coroane, singurul care a vorbit în faţa celor prezenţi a fost Marius Boeriu. În alţi ani erau invitate şi alte oficialităţi.
Tot pentru a marca momentul 15 noiembrie 1987 şi a omagia curajul muncitorilor braşoveni, ieri, în centrul oraşului au fost proiecţii laser cu mesaje speciale.
În plus, tot ieri, oricine a putut urmări online, gratuit, filmul despre Revolta muncitorilor braşoveni – „Braşov 1987 – doi ani prea devreme”. Un film realizat de TVR, Muzeul Judeţean de Istorie şi Asociaţia 15 Noiembrie 1987.

Un pic de istorie
Duminică, 15 Noiembrie 1987 este „ziua care nu se uită”. Aşa o numesc „novembriştii” şi nu doar ei. Este şi ziua pe care nu o regretă. În ciuda faptului că au fost la doar câţiva paşi de moarte, au fost bătuţi, schingiuiţi, urmăriţi. Însă, a fost şi ziua care a dat un semnal ce avea să se împlinească doi ani mai târziu. Regimul poate fi răsturnat. Susţinere nu mai era nici măcar la oamenii pe care regimul pretindea că-i apără şi-i ocroteşte – muncitorii.
Totul a început din seara de 14 noiembrie 1987. Muncitorii din schimbul 3, de la uzina „Steagu Roşu” opreau lucrul, după ce au văzut fluturaşii de salariu. Iar aveau reţineri pe salariu şi erau mulţi care plecau acasă cu foarte puţini bani. Magazinele erau goale mai tot timpul, cozile la alimente se formau în creierii nopţii pentru a prinde mai nimic, energia electrică şi gazul erau date cu porţia. Era planul iniţiat cu câţiva ani înainte, de Ceauşescu, de reducere a datoriei externe, pe care-l simţeau românii de rând până în măduva oaselor. Pe acest fond, muncitorii braşoveni primeau fluturaşii cu salariile reduse. Au decis, spontan, să nu mai lucreze şi au cerut explicaţii conducerii întreprinderii, nemulţumitoare, spun  ei. La ora 7 a venit schimbul 1. Nemulţumirile au luat amploare. Mânaţi de lipsuri, muncitorii s-au organizat şi au plecat spre centrul oraşului, spre Judeţeana de partid. Era şi ziua alegerilor atunci, la 15 noiembrie 1987. Pe drum, muncitorii îşi strigau revendicările sociale şi numeroşi braşoveni li s-au alăturat pe parcurs. La Spitalul Judeţean, revendicările sociale ale muncitorilor s-au transformat într-un protest împotriva regimului. Acolo au început muncitorii să strige „Jos comunismul!”, „Jos Ceauşescu!”, au spus „Tatăl nostru” şi tot acolo s-a cântat „Desteaptă-te, române!”. Asta într-o vreme în care regimul nu dădea niciun semn că s-ar clătina. La Prefectură, au ajuns aproximativ 10.000 de muncitori. Ei au dat jos afişele cu Ceauşescu, au ars portretul lui şi au expus belşugul de alimente pregătit pentru aparatul de partid, ce avea în sarcină alegerile: caşcavaluri, salamuri, dar şi fructe exotice pe care tinerii de pe atunci nici măcar nu le mai văzuseră. În cele din urmă, a intervenit Securitatea. Au fost făcute sute de arestări şi au început anchetele şi schingiurile. Unii au fost atât de rău bătuţi de torţionarii lor, încât nu au mai fost recunoscuţi nici de prieteni. În cele din urmă au fost condamnaţi 61 de „huligani”, aşa cum îi numea regimul. Doar intervenţia din afara graniţelor a făcut să nu fie executaţi muncitorii. Regimul, însă, i-a deportat în alte oraşe. Nici acum nu există o condamnare a torţionarilor  „novembriştilor” şi asta e cea mai mare mâhnire a celor ce au avut de suferit atunci.

CITEŞTE ŞI: 33 de kilometri pentru 33 de ani: Şi totuşi a fost Crosul 15 Noiembrie, cu 1 participant şi 1 băgător de seamă