Pacientul maghiar

 În seara în care Convenţia Democratică a câştigat (?) alegerile parlamentare din 1996, în studioul Antenei 1, unde organizasem maratonul „Turneul Candidaţilor” au început să sosească reprezentanţii partidelor pentru a face primele declaraţii. Printre aceştia, Viorel Cataramă, membru al PNL, pe care l-a luat gura pe dinainte şi a clamat ferm că Convenţia nu se va alia cu UDMR. Declaraţia sa a stârnit vâlvă în interiorul CD şi au venit repede dezminţiri. Scorul electoral arăta că fără UDMR, nu se putea prelua puterea în locul PDSR şi astfel blocul etnic maghiar (nici astăzi nu figurează ca partid politic) a intrat pentru prima  dată la guvernare, de unde aproape că n-a mai ieşit până astăzi. Un alt episod reprezentativ s-a petrecut în 2004, în ajunul alegerilor, când – aflat într-un turneu prin Transilvania – Mircea Geoană a declarat, la Cluj, că PSD nu se va alia în nici un caz cu UDMR. De atunci i se trage fostului preşedinte eticheta de „prostănac”, pe care Iliescu i-a lipit-o pe frunte într-un comentariu făcut pe seama acestei gafe într-un cerc restrâns.

UDMR s-a înscris, de aproape două decenii, în schema balanţei puterii pe care o înclină în partea care răspunde în modul cel mai adecvat cerinţelor sale. În ansamblul formaţiunilor politice (din care, paradoxal, nu face parte) UDMR se prezintă ca cel mai disciplinat şi coerent eşalon. Aici deciziile se iau în mod democratic şi puţinii preşedinţi pe care i-a avut formaţiunea nu s-au transformat în nişte dictatori, cum se întâmplă frecvent pe la alţii. Marele avantaj al UDMR a fost bazinul electoral propriu, constant şi dedicat, rarele sciziuni produse de un Tokes sau de alţi veleitari nesoldându-se cu pierderi semnificative. Surprinzător pentru unii, din 1996 partidul a început să-şi desemneze şi un candidat la preşedinţie, în ciuda şanselor minime, intuind însă valoarea de negociere a voturilor proprii în turul al doilea.

Desigur, alianţele pe care le-a făcut n-au fost scutite de surprize. Maghiarii n-au obţinut întotdeauna ce-au dorit şi ce au solicitat, supralicitările fiind făcute cu bună ştiinţă, pe principiul „cere mult şi obţine cât se poate”. Atunci când încălcarea înţelegerilor a devenit flagrantă, n-au ezitat să se manifeste – iar căderea guvernului Ungureanu este, în parte, şi opera lor. Autointitulându-se partid de centru – pentru că opţiunea pentru etnicitate anulează apartenenţe la dreapta sau la stânga – UDMR şi-a conservat dreptul de a face, la momentele oportune, pasul decisiv într-o parte sau alta a spectrului. Cum se întâmplă acum, când conducerea UDMR a notificat aliatului în curs faptul că va analiza cu seriozitate dacă rămâne pe această poziţie sau se alătură opoziţiei. Este, însă, doar o arătare a pisicii, în ideea punerii unei presiuni suplimentare asupra lui Ponta pentru a obţine cele câteva concesii rămase restante. Pentru că nu cred că Hunor and Comp vor da, încă de pe acum, vrabia din mâna guvernării pe cioara de pe gardul Cotrocenilor...

Poate la anul, când se vor mai limpezi apele mereu tulburi ale politicii...