Păcălescu și Tândăleanu

Există două personaje în folclorul românesc care cumulează o serie de trăsături definitorii pe care le întâlnim la nu puțini dintre cei din jurul nostru. În orice comunitate există câte un șmecher care știe să-i amețească pe cei din jur să le tragă clapa ori de câte ori poate și să le vândă cele mai fierbinți gogoși pe post de tort de înghețată. Are exprimări plastice, se ia la harță cu cine apucă și-și păstrează în orice situație o cotă de popularitate care te face să te întrebi cum ar arăta viața fără el. Aproape opusul lui Păcală, cu care spiritul ludic al românului l-a pus în tandem, este Tândală: aparent mai greu de cap, cu reacții întârziate, subiect de bășcălie și de farse, tenace până la încăpățânare în unele direcții și nehotărât până la buimăceală și altele. Ambii au darul de a colora plastic o lume care altfel ar rămâne una cenușie și plicticoasă. Algoritmul acesta s-a propagat, aproape pe nesimțite, în politică, până la vârful acesteia, reușind să o domine și să-i confere o tonalitate aparte. Desigur, puțini sunt cei care ar fi putut să recunoască în învingătorii scrutinului din 2004 cele două personaje. Ar fi fost chiar o blasfemie să încerci să faci o asemenea comparație. Traian Băsescu era luptătorul specializat în acțiuni la limită, iar Călin Popescu Tăriceanu părea să ascundă o tenacitate deosebită sub armura cenușie a unei personalități bonome. Abia ostilizarea relației personale a celor doi a fost cea care a început să dea tonul intrării în pielea personajelor. Virtuțile electorale ale președintelui au început să-și arate urzeala de ticuri și trucuri. Promisiunile au început să nu se mai deosebească de minciuni, iar rectitudinea morală a început tot mai des să se plieze după interese. Histrionul din președinte n-a mai rezistat tentațiilor tot mai dese și acesta și-a împlinit cu brio rolul de Păcală al politicii. La rândul său, Tăriceanu și-a dezvăluit nehotărârile și contradicțiile interne, tot mai împărțit între o supunere formală și tentația frondei față de cel care se crede mai deștept decât el. De trei ani cei doi joacă într-o piesă proastă în care improvizează continuu și tot mai hămesiți după aplauzele tot mai puțin entuziaste ale celor care constată că povestea se repetă până la saturație. Păcală și Tândală de la vârful politicii românești sunt tocmai pe punctul să transforme realitatea într-o snoavă fără morală, populată cu personaje pitorești, dar seci în replică, alungând din sala interesului public și puținii spectatori care mai încearcă se reziste în speranța unui altfel de final.