„Omul lui Dumnezeu” din anii '30

O întâmplare ciudată petrecută în urmă cu 90 de ani a scos din anonimat una dintre cele mai sărace comune din România, transformând-o peste noapte într-un loc de pelerinaj căutat de zeci de mii de români. Astăzi, Petrache Lupu, eroul ei, este aproape uitat.
Evenimentul s-a petrecut în primăvara anului 1935 şi l-a avut în prim-plan pe ciobanul Petrache Lupu, (1907 - 1994), un tânăr peltic, cu debilitate, care îşi câştiga existenţa păstorind oile în pădurile şi câmpiile de pe malul stâng al Dunării.

Cum arăta Dumnezeu, descris de Petrache Lupu
Păstorul i-ar fi povestit preotului din sat că în timp ce îşi veghea liniştit oile într-o zi de vineri, 31 mai 1935, a avut parte de o întâlnire cu o fiinţă supranaturală pe care popa avea să o identifice nu cu vreun extraterestru, ci chiar cu Dumnezeu.
„Trecând Petrache Lupu în dreptul a trei buturugi din pădure, i-a ieşit în cale un moş cu barbă albă şi lungă până la brâu, cu mustăţi foarte lungi şi împreunate cu barba. În loc de îmbrăcăminte avea peste tot numai păr alb ca mătasea, care îi acoperea corpul până la degetele picioarelor, ca un fel de sarică ciobănească. Sta în aer, la vreo două palme de pământ. De la el venea un miros aşa de frumos cum nu se întâlneşte la nicio floare pe câmp sau în grădină, ceva care aduce cu mirosul de smirnă”, scria medicul Gheorghe Marinescu, în cartea „Lourdes şi Maglavit” (1936).
„Moşul” i-ar fi spus lui Petrache Lupu următoarele: „Nu-ţi fie frică. Să te duci să spui la lume, la părintele, că dacă oamenii nu se potolesc, dacă nu ţin sărbătorile, dacă nu se lasă de rele şi dacă nu vin la biserică, atunci va fi foc”.
Evenimentul relatat de preotul satului a atras atenţia presei locale, iar mai târziu, ştirea despre „ciobanul care s-a întâlnit cu Dumnezeu” a fost exploatată intens de ziarele mari interbelice, transformând-ul pe tânăr într-un erou naţional.
Zilnic, mii de români îl căutau pe „ciobanul sfânt”, prezentat mulţimii drept noul salvator al României. I se atribuiau calităţi paranormale şi puteri vindecătoare, iar oamenii veniţi din toate colţurile ţării îşi cheltuiau banii în pelerinajele de la Maglavit, crezând că vor fi astfel vindecaţi, salvaţi ori vor avea parte de alte binefaceri.

Fenomenul Maglavit, contestat fără succes în anii ‘30
Unii oameni de ştiinţă au încercat atunci să atragă atenţia asupra psihozei colective de la Maglavit, însă fără prea mult succes, dovada fiind că Petrache Lupu a continuat să fie privit ca un „Mesia”, de numeroşi români, până la sfârşitul războiului, când regimul comunist l-a trimis pentru o scurtă perioadă în închisoare.
„În faţa acelei Românii superficial lucide, surâzătoare şi pasive, se ridică una subterană, prăpăstioasă şi ameninţătoare, care nu este ceva, decât prin ce va deveni. Maglavitul ne-a dovedit odată pentru totdeauna cât suntem de primitivi. El este nivelul ţării. Acest fapt este desigur trist, dar şi reconfortant, căci ne eliberează de atâtea iuzii păgubitoare. România este la nivelul Maglavitului”, scria filozoful Emil Cioran, în ziarul Vremea (1935).
Medicii care l-au cercetat în acei ani pe tânăr arătau că acesta avea probleme mentale, iar din cauza unora dintre acestea nu a fost acceptat în armată.
„Fără carte, gângav, ca învăţăminte sumare, fără nici o originalitate in idei, stereotip în gesturi şi în expunerea sa, cu imaginaţia săracă şi cugetare limitată, o inferioritate intelectuală evidentă, şubred şi firav la corp, purtător a trei stigmate fizice: surzenia, gângăvenia şi incisivii semilunari”, arăta în 1935 dr. Petre Mihail, medicul primar al judeţului Dolj.
Medicul Constantin Ion Parhon (1874 - 1969), una dintre personalităţile medicinei româneşti în secolul XX constata halucinaţiile lui Petrache Lupu şi oferea o explicaţie pentru psihoza care îi cuprinsese pe români în faţa fenomenului „Maglavit”. Îi invita pe români să se meargă totuşi la Petrache Lupu, dacă simţeau această nevoie, spunând că unele tulburări psihice de moment puteau fi vindecate prin puterea sugestiei.
„Când furtul, minciuna, ipocrizia, cinismul, reprezintă bazele «moralei» sociale, mi se pare că înseşi pelerinajele la Maglavit trebuiesc privite ca un exod în căutarea idealului de dreptate şi adevăr. Vai. Acest ideal nu va fi desigur întâlnit nici acolo. Dar setea de acest ideal există, iar a reprima cu forţa aceste pelerinaje n-ar face decât să accentueze credinţa în miracol şi să dea în acelaş timp celor ce cred, sentimentul unei nedreptăţi şi constrângeri în plus. Desigur, niciun bolnav cu leziune organică, nici un paralitic adevărat, nici un orb cu alteraţiuni reale ale nervului optic, ale retinei sau ale scoarţei cerebrale, nu se va vindeca la Baglavit. Dar după părerea mea este mai bine ca cei ce ar crede în această posibilitate, să facă experienţa (dacă ţin s-o facă), fie şi numai pentru motivul fie a nu avea o părere de rău şi o îndoială chinuitoare în plus”, arăta medicul.
Psihiatrul Demetru Paulian (1887-1949) descria în termeni duri „minunile” atribuite lui Petrache Lupu, descriindu-le ca închipuiri monstruoase.  „Căldurile excesive din vara aceasta au aprins şi excitat creierul unui nenorocit, debil mintal şi halucinant, dar este oare obligatori ca şi ceilalţi, de multe ori oameni de treabă, să halucinze în acelaşi chip? Exodul miilor de oameni într-o localitate insalubră, cu riscul unei contaminări sigure de boli infecţioase şi cu subjugarea raţiunii şi liberului arbitru de către incultură, misticism şi superstiţie — îmi reaminteşte episoade similare din evul mediu”, arăta medicul, în 1935.
Afirmaţiile sale l-au transformat într-un adevărat duşman al adepţilor lui Petrache Lupu.

Omul care aducea ploaia
Şi alţi români erau acuzaţi că nu cred în puterile ciobanului, iar unii puneau nenorocirile întâmplate acestora, pe seama faptului că ar fi îndrăznit să îl critice pe Petrache Lupu.
„Pe aceeaşi stradă din Capitală, un tânăr a amuţit şi altul, de 60 de ani, a orbit. Nenorocirile s-au întâmplat aseară a aceiaşi oră. Locuitorii atribuie amuţirea flăcăului şi orbirea bătrânului faptului că aceştia din urmă au vorbit împotriva ciobanului Petrache Lupu, arătându-se neîncrezători în minunile de la Maglavit. Tânărul care a amuţit a fost dus de rudele lui la biserica Sfânta Maria, pentru ca prin rugăciuni să obţină iertarea”, informa ziarul Tempo.
În ediţia din ziua următoare, publicaţia reda mărturia „mutului”, care îşi recăpătase glasul în cele din urmă, în urma rugăciunilor şi după ce regretase că, mai devreme, băut fiind, ar fi pus la îndoială în cârciumă, minunile „ciobanului sfânt”.

„Limba mi s-a lipit de cerul gurii şi n-am mai putut vorbi. M-am întors acasă. Toată noaptea n-am aţipit. Am stat îngenuncheat eu şi nevasta mea şi mă rugam lui Dumnezeu. Azi dimineaţă m-am dus la biserica Sfânta Maria. Părintele s-a rugat pentru mine. M-am întors acasă. Am adormit. Când m-am sculat, am început să vorbesc”, relata tânărul.
Mărturia sa era redată într-un articol în care oamenii erau chemaţi în pelerinaj la Maglavit. Astfel de mărturii au inundat în următorii ani paginile ziarelor.
Ciobanului de la malul Dunării îi erau atribuite nenumărate minuni: putea aduce ploaia, putea vindeca bolnavi şi chiar prevesti urmările războiului în care România intrase în vara anului 1941, alături de Germania Nazistă, împotriva URSS. Acesta arăta, potrivit presei, că războiul nu va dura mult şi, bineînţeles, se va sfârşi în favoarea României.
„Atotputernicul nu va permite un nou măcel al maselor”, a fost, în 1939, una din profeţiile eşuate ale ciobanului, publicată şi de unele ziare americane, care îl descriau ca fiind „omul care susţinea că a vorbit cu Dumnezeu”.

Afacerile profitabile pe seama lui Petrache Lupu
În anii ‘30, în spatele lui Petrache Lupu se crease o afacere profitabilă, din care câştigau politicieni, preoţi, autorităţile locale şi localnici. Un deceniu mai târziu, presa comunistă arăta că totul fusese o înşelătorie.  „Petrache Lupu învăţase doar să repete ca un papagal povestea de la buturugă. Veneau la Maglavit oameni din toate colţurile ţării, se formau trenuri speciale gratuite pentru cei curioşi, dar venea acolo şi o lume de a dreptul înşelată de o propagandă respingătoare. Veneau suferinzi, ologi, orbi şi betegi, — oameni cu adânci suferinţe care fuseseră sfătuiţi să încerce tămăduirea la Sfântul de la Maglavit. Nimeni, niciunul dintre cei plecaţi acolo nu s-a tămăduit, niciunul n-a simţit vreo uşurare. Toţi plecau de acolo aşa cum veniseră”, informa România Liberă, în 1949.
Zi şi noapte convoaie de căruţe se îndreptau pe toate drumurile oltene spre satul ciobanului, relatau ziariştii.  „La «buturugă», locul se transformase într-un adevărat teatru în aer liber, cu podium, cu negustori de răcoritoare prin împrejurimi, înflorise acolo o adevărată negustorie de şarlatani cari vindeau fotografii şi cărţulii. Cât despre lumânări şi slujbe, acestea erau date în «exclusivitate» alaiului de preoţi şi episcopi, pentru că era rost de dever bun, instalaseră şi nişte lăzi sigilate, unde miile de oameni depuneau obolul lor. În fiecare seară, când sigiliile erau scoase, lăzile pline de bani erau deşertate. Se strângeau milioane... Ce s-a făcut cu banii?”, se întrebau ziariştii de la România Liberă, în 1949.
Tânărul primea o soldă de 4.000 de lei pentru serviciile aduse ca ostaş al Domnului, scria presa vremii, însă era asaltat cu daruri de la cei care îl vizitau. Unele, la fel şi banii strânşi din donaţiile românilor creduli, erau oprite de biserici.
„Miile de schilozi şi păcătoşi aşteaptă zile întregi plângând, pe şoseaua Maglavitului, ca să treacă Petrache Lupu să-i lecuiască. Un general care şi-a vindecat fiica la Maglavit a lăsat „Sfântului“, în dar, automobilul său. Aşa se face că acum ciobanul sfânt are automobil — o maşină mare şi greoaie, cu un şofer ţeapăn la volan. Petrache Lupu şade întotdeauna în faţă — manevrând cu nespusă plăcere butonul negru al claxonului. Una din plăcerile lui — are atât de puţine”, informa ziarul Tempo.
Gârla în care se scălda Petrache devenise un lac sfânt, iar apa fântânii din curtea casei sale era vândută ca apă vie, cu puteri vindecătoare, arăta presa. Suvenirurile religioase, dar şi fotografia trucată a lui Petrache Lupu, întâlnindu-se cu „Moşul”, erau vândute şi ele pelerinilor veniţi la Dunăre.

Nimeni nu avea voie să îl atingă
Oamenii se puteau apropia cu greu de cioban, iar cel mai adesea, la întâlnirile cu mulţimea, Petrache Lupu, îmbrăcat în straie albe, era urcat pe un piedestal deasupra celorlalţi şi prezentat acestora fără a mai ţine discursuri. La câţiva ani, după ce „fenomenul Maglavit” dispăruse, presa comunistă relata cum se petreceau lucrurile pe malul Dunării.
„Lui Petrache Lupu i se fixase un adevărat program la buturugă. El venea de acasă, trecea printre două rânduri de oameni, dar mai ales trecea printre sutele de schilozi, şi se îndrepta spre podium. Mulţimea îngenunchea. Cea mai mare parte dintre oameni aveau lumânări în mână. Petrache Lupu se urca sus, pe podium, privea mulţimea, clipea din ochi, şi repeta aceiaşi poveste, bâlbâit, gângav. Pe urmă, se îndrepta înapoi spre casă”, informa România Liberă în 1949.
Şi fiindcă începuseră să vină prea mulţi oameni (printre care erau şi unii care şi-au dat seama că totul nu este decât o înşelătorie), iar alţii vroiau să stea de vorbă cu „sfântul”, preoţii de la Maglavit au instituit o gardă, adăugau ziariştii.  „Nu lăsau pe nimeni să se apropie. Pretextau: ba că sfântul doarme, ba că sfântul se roagă, ba că are nevoie de linişte. În realitate, Petrache Lupu se «delecta» cu un claxon pe care şi-l disputa până la ceartă cu fiul său, şi se juca, naiv ca un copil cu «daruri» ce începuseră a-i fi aduse de cuconet. Nimic însă nu-i plăcea mai mult decât joaca cu claxonul, care-l făcea să chiuie şi să râdă în hohote”, informa România Liberă.

Ciobanul „demascat” de săteni în 1949
Regimul comunist l-a scos definitiv pe Petrache Lupu din atenţia românilor, nu înainte de a-l demonta mitul acestuia. Presa din primii ani de comunism l-a descris ca fiind bolnav psihic, sifilitic, ticălos, şarlatan, hoţ, reacţionar.
În 1949, ciobanul fusese denunţat de săteni pentru că ar fi ascuns un dinam de 250 wolţi, în loc să contribuie la electrificarea comunei şi a fost trimis pentru un an în închisoare.
După ieşirea din temniţă, ciobanul, devenit angajat la gospodăria colectivă locală, nu mai putea vorbi despre minunile care îi erau atribuite înainte de război. Abia după 1990, povestea sa a revenit în atenţia publicului prin povestea sa senzaţională.
Petrache Lupu a murit în 1994, fiind înmormântat în curtea mănăstirii de pe malul Dunării, a cărei construcţie a început în vremea în care acesta era privit ca „Sfântul de la Maglavit”. În centrul satului din Dolj, o statuie îl înfăţişează în straie de cioban, cu o cruce agăţată de cojoc.