Omul din spatele diagnosticului - când stigma doare mai mult decât boala

Există oameni pe care îi privim diferit în clipa în care aflăm că au un diagnostic psihiatric. Până ieri erau colegi, părinţi, soţi, fraţi, prieteni, oameni care au muncit, au iubit, au construit, au avut visuri şi au dus propriile lupte. Astăzi, însă, un singur cuvânt pare să acopere întreaga lor poveste: „bolnav”. Există boli pe care le vedem prin semne fizice sau boli care pot fi diagnosticate pe baza investigaţiilor paraclinice, dar există boli pe care nu le putem vedea cu ochii şi care pot schimba profund viaţa unui om. Boala psihică este una dintre ele.
„Poate că tocmai pentru că nu se vede decât prin schimbări de comportament, este atât de greu de înţeles, iar ceea ce nu înţelegem ne sperie”, explică dr. Andreea Petecilă, medic primar psihiatru la Spitalul de Neurologie şi Psihiatrie din Braşov, specializat şi în Medicina Adicţiilor.
Uneori ne face să judecăm, să punem etichete, să ne îndepărtăm, dar în spatele unei depresii, în spatele unei tulburări psihotice, în spatele unei tulburări bipolare, în spatele unei anxietăţi sau al oricărei alte suferinţe psihice se află, înainte de toate, un om...un om care este mai mult decat boala sa psihica, fizica, etc. „Un om care poate râde, poate plânge, poate iubi, poate spera şi poate suferi”, subliniază medicul psihiatru.

A merge la psihiatru nu înseamnă că eşti „nebun”
Poate că aceasta este una dintre cele mai dureroase prejudecăţi: să ceri ajutor pentru mintea ta nu este un semn de slăbiciune, ci este un act de normalitate, consideră dr. Andreea Petecilă.
Aşa cum mergem la cardiolog atunci când avem afecţiuni cardiace, mergem la dermatolog când avem afecţiuni cutanate, aşa putem merge la medicul psihiatru atunci când sufletul şi mintea noastră nu mai reuşesc singure să ducă totul. „Nu trebuie să aştepţi să cazi pentru a cere o mână întinsă”, spune medicul psihiatru.
 
Dincolo de diagnostic există întotdeauna o poveste
Un diagnostic medical descrie o boală, dar nu descrie întreaga persoană. De aceea, poate cel mai important lucru pe care îl putem face pentru un om care suferă psihic este să nu îl reducem la diagnosticul său, să nu spunem „este depresiv”, „este bipolar”, „este schizofren”, ci să spunem: „Este un om care trece printr-o boală, iar boala provine dintr-o durere poate prea greu de suportat”, explică dr. Andreea Petecilă. Boala, uneori, poate fi controlată, alteori poate necesita un drum lung de recuperare, dar demnitatea omului trebuie să rămână neatinsă, subliniază specialistul.

Uneori, primul tratament este să fii ascultat
Medicamentele pot fi esenţiale, psihoterapia poate fi esenţială, sprijinul familiei poate fi esenţial, dar există ceva ce nu ar trebui să lipsească niciodată: respectul. Să asculţi fără să judeci, să vorbeşti fără să umileşti, să explici fără să sperii şi să fii alături de omul vulnerabil fără să-l faci să se simtă inferior. Pentru că, uneori, o conversaţie purtată cu răbdare poate fi începutul unei recuperări.

Să vedem omul, nu boala!
Poate că aceasta ar trebui să fie lecţia noastră, ca societate. Boala psihică poate schimba un om, dar nu îi anulează valoarea. Un om poate avea nevoie de tratament şi, în anumite momente, de supraveghere şi protecţie, dar are nevoie şi să fie privit în ochi, ascultat şi tratat cu demnitate, pentru că nimeni nu îşi alege boala, dar noi putem alege cum privim omul care suferă.
„Înainte de a întreba «Ce diagnostic are?», ar trebui să ne întrebăm: «Ce i s-a întâmplat? Ce simte? Şi cum putem să-l ajutăm?»”, spune dr. Andreea Petecilă.
Uneori, cea mai grea boală nu este cea pe care o poartă omul în minte, ci felul în care societatea începe să-l privească după ce află că este bolnav psihic. Dintr-o dată, omul nu mai este colegul, prietenul, vecinul, ci devine „bolnavul psihic”, devine o etichetă care, pentru unii, şterge tot ce a fost înainte. „Şi poate cel mai dureros este momentul în care omul începe să fie privit nu prin ceea ce este, ci prin ce mai poate face pentru ceilalţi”, atrage atenţia dr. Andreea Petecilă.
Cât timp munceşte, produce, ajută, rezolvă probleme şi este „folositor”, este acceptat, dar când boala îl face vulnerabil, când are nevoie de răbdare, de îngrijire sau pur şi simplu de cineva care să-i stea alături, unii se îndepărtează. Telefonul nu mai sună, vizitele se răresc, uşile se închid.
„Ca şi cum valoarea unui om s-ar măsura în cât de mult poate fi folosit. Dar un om nu devine un nimic atunci când nu mai poate produce, nu îşi pierde demnitatea atunci când se îmbolnăveşte, nu îşi pierde dreptul de a fi ascultat, respectat, iubit şi tratat cu blândeţe”, subliniază medicul psihiatru.
Boala psihică poate schimba comportamente, poate lua temporar independenţa, poate fura ani din viaţă, dar nu şterge omul din spatele diagnosticului. În spatele unui diagnostic există o poveste, există amintiri, există frici, există speranţe, există o familie, există o viaţă care a fost, este şi merită să fie privită cu respect. „Poate că adevărata măsură a unei societăţi nu este felul în care îi tratează pe cei puternici, ci felul în care îi priveşte pe cei bolnavi care ca si cum nu ar mai avea nimic bun de oferit in schimb”, spune dr. Andreea Petecilă. Pentru că, într-o zi, oricare dintre noi poate ajunge în locul celui pe care astăzi îl evită, îl judecă sau îl priveşte cu milă. Şi atunci vom înţelege că nu avem nevoie să fim consideraţi „folositori” ca să merităm să fim oameni. Un om bolnav nu este un om mai puţin om, iar omul rămâne singur cu două poveri: boala şi sentimentul că nu mai valorează nimic pentru ceilalţi. Dar valoarea unui om nu poate fi măsurată doar în productivitate. Un om nu devine mai puţin demn pentru că are nevoie de tratament. Nu devine mai puţin important pentru că uneori nu se poate descurca singur. Nu încetează să fie tată, mamă, fiu, fiică, soţ, soţie sau prieten doar pentru că într-o zi a primit un diagnostic. „Diagnosticul descrie o boală, dar nu descrie întreaga persoană”, subliniază dr. Andreea Petecilă. În spatele lui există un om care poate râde, poate plânge, poate spera, poate iubi şi poate suferi. Există o viaţă care merită respectată chiar şi atunci când nu mai este la fel ca înainte. Stigmatul doare tocmai pentru că transmite un mesaj cumplit: „Nu mai eşti ca noi.” Boala psihică nu anulează apartenenţa la umanitate. Poate că ar trebui să învăţăm să privim altfel, să nu ne fie teamă de omul care suferă, să nu-l reducem la diagnosticul său, să nu confundăm vulnerabilitatea cu lipsa de valoare. „Nimeni nu ştie ce zi îl poate pune pe el însuşi în locul celui pe care astăzi îl judecă”, spune medicul. Iar atunci poate va înţelege că nu avea nevoie să fie „folositor” pentru a merita să fie tratat cu respect, ci va avea nevoie doar să fie văzut, nu ca diagnostic, nu ca povară, ci pur şi simplu ca om. Uneori tratamentul poate face ca simptomele sa dispara, dar stigma ramane din cauza prejudecatilor si a lipsei de informare. 

Boala psihică nu anulează apartenenţa la umanitate
În spatele statisticilor sunt oameni. Oameni care au familii, profesii, amintiri, relaţii, planuri şi speranţe. Oameni care pot avea nevoie de tratament, de sprijin şi, uneori, de protecţie, dar care nu îşi pierd prin diagnostic dreptul la demnitate. Pentru dr. Andreea Petecilă, medic primar psihiatru la Spitalul de Neurologie şi Psihiatrie din Braşov, specializat şi în Medicina Adicţiilor, schimbarea începe cu modul în care alegem să privim omul care suferă. „Nu putem schimba întotdeauna boala, dar putem schimba felul în care ne raportăm la omul care trăieşte cu ea”, subliniază medicul psihiatru. Iar schimbarea începe, poate, cu lucrurile cele mai simple: să ascultăm, să nu judecăm, să nu punem etichete şi să nu confundăm vulnerabilitatea cu lipsa de valoare. Pentru că, dincolo de orice diagnostic, rămâne un om.
„,Într-o lume în care fiecare om aleargă să fie cât mai puternic, poate că adevărata noastră umanitate constă în a fi alături de cel care nu mai poate fi puternic, pentru că în spatele fiecărui diagnostic, este un om, iar orice om merită să fie văzut”— conchide dr. Andreea Petecilă, medic primar psihiatru la Spitalul de Neurologie şi Psihiatrie din Braşov, specializat şi în Medicina Adicţiilor.

CIFRELE CARE ARATĂ DIMENSIUNEA PROBLEMEI - 21.557 DE PACIENŢI ÎN BRAŞOV
Dincolo de percepţii şi prejudecăţi, datele arată că problemele de sănătate mintală reprezintă o realitate importantă atât la nivel local, cât şi la nivel naţional. În judeţul Braşov, raportul oficial al Direcţiei de Sănătate Publică Braşov pentru anul 2025 arată că, la 31 decembrie 2025, în cabinetele de medicină de familie figurau 21.557 de persoane cu tulburări mentale şi de comportament, faţă de 20.676 în 2024 şi 18.967 în 2023. În aceeaşi evidenţă, numărul persoanelor cu boli psihice a ajuns la 9.496, faţă de 9.050 în 2024. Datele din cabinetele de psihiatrie arată, la rândul lor, 20.951 de persoane rămase în evidenţă la sfârşitul anului 2025, comparativ cu 20.370 în 2024 şi 19.818 în 2023. „Cifrele ne arată că vorbim despre oameni care au nevoie de servicii medicale, de tratament şi, foarte important, de înţelegere şi sprijin. În spatele fiecărei cifre există o persoană şi o familie”, explică dr. Andreea Petecilă.
La nivel naţional, estimările OECD pentru anul 2023 indică o prevalenţă a tulburărilor mintale de 16,6% în România. OECD precizează însă că aceste estimări trebuie interpretate cu prudenţă, deoarece stigmatul şi limitele sistemelor de sănătate pot contribui la subraportarea şi subdiagnosticarea unor cazuri. Un profil anterior al României realizat de OECD şi Observatorul European pentru Sisteme şi Politici de Sănătate indica aproximativ 13% din populaţie cu afecţiuni de sănătate mintală diagnosticate, pe baza datelor IHME pentru 2019, iar anxietatea şi tulburările depresive erau estimate fiecare la aproximativ 4%. Diferenţa dintre această cifră şi estimarea de 16,6% pentru 2023 reflectă, între altele, diferenţele de an şi metodologie.
În acelaşi timp, datele OECD subliniază un aspect important pentru tema articolului: prevalenţa aparent scăzută a problemelor de sănătate mintală în România poate fi influenţată de stigmat şi de accesul limitat la diagnostic şi la intervenţii de primă linie.
„De aceea este important să nu privim doar statisticile, ci şi omul din spatele lor. O cifră nu ne spune cât de greu îi este unui om, cât de mult suferă familia lui sau cât de mult poate conta faptul că cineva îl ascultă şi îl tratează cu demnitate”, subliniază dr. Andreea Petecilă.
Diferenţele dintre statisticile locale şi estimările naţionale ţin de metodologie, perioada analizată şi definiţiile utilizate. Ele au însă un numitor comun: sănătatea mintală nu este o problemă marginală şi nu poate fi redusă la imaginea stereotipică a „omului bolnav psihic”.