Ohaba - sat dăruit de Basarab cel Bătrân

Prima atestare documentară a satului Ohaba, din comuna Şinca Veche, datează din anul 1476, când Basarab cel Bătrân dăruia satul boierilor Şerban şi Aldea, alături de alte localităţi. „Io, Basarab voievod şi domn… stăpânind şi domnind peste toată ţara Ungro - Vlahiei şi al părţilor de peste munţi, herţeg al Amlaşului şi Făgăraşului [....] … dăruiesc jumătate din Ohaba şi cu muntele din Ludişor [...] De aceea, acestea toate să le fie de ocină şi ohabă lor copiilor lor, nepoţilor şi strănepoţilor lor…” (conform lucrării „Documente privind Istoria Românilor 1247 – 1500“). Tradiţia populară spune că prima aşezare pe vatra satului s-a făcut de unul dintre cei trei fii ai lui Solomon Vancea, din judeţul Dolj, arată infagaras.ro. Bâlea era stăpânul ţinutului Ohabei şi spunea tuturor în limba română veche „moşia asta este Habnică”, expresie care însemna „proprie a mea”. Fraţii lui Bâlea, Bârsan şi Bălan s-au aşezat pe vatra comunei Şinca Veche. De la „habnic”, provine cuvântul „haba”, care s-a transformat mai târziu în „Ohaba“. Unii istorici susţin că acest cuvânt, în româna veche, însemna „prosperitate”. O legendă din bătrâni spune însă că demult, în aceste locuri s-a răsturnat o căruţă plină cu oameni. Cel care ţinea hăţurile a strigat cât îl ţineau puterile: „Hooo!“. Cel de lângă el, care era surd, l-a întrebat „Ha?“. Iar din spate a primit şi răspunsul: „Baaa!“. Iar pentru că nu s-au înţeles, căruţa s-a răsturnat, iar cei care le-au văzut păţania au repetat la nesfârşit cele trei interjecţii: Ooo! Ha? Baaa!… şi aşa ar fi apărut numele satului Ohaba.

Tot satul a fost convertit la ortodoxism, în 1948
Din anul 1700, localnicii erau toţi de religie greco-catolică, iar în 1948 au trecut la ortodoxism, forţaţi de comunişti. Conform documentelor, în jurul anului 1700, la Ohaba exista un protopopiat, de care aparţineau 45 de parohii. Primul locaş de cult există din anul 1733. Într-o scriere din acel an, a episcopului greco-catolic Hlein, se arăta că Ohaba aparţinea Arhidiaconatului Veneţia de Jos. Monumentul, aflat acum într-o stare avansată de degradare are nevoie de reparaţii capitale. Aici nu se mai fac slujbe de foarte mulţi ani. La câteva zeci de metri de biserica veche sătenii au înălţat un locaş de cult nou, mult mai mare şi mai solid, care se aseamănă cu o catedrală. Oamenii au adunat bani pentru a-l construi mai bine de 60 de ani, iar construcţiile au început abia în anul 1968. Însă de atunci nici aici nu au mai fost făcute reparaţii semnificative. O femeie între două vârste ne-a povestit că, în urmă cu câţiva ani, o bucată de tavan s-a prăbuşit şi a spart două icoane din biserică. Atunci, localnicii din Ohaba s-au hotărât să strângă bani pentru reparaţii.

Moarea lui Nea Şerban, principalul obiectiv turistic
Nea Şerban este un om bătrân din satul Ohaba, care deţine acum o adevărată comoară etnografică. Moara cu apă din curtea lui, deşi veche de 150 de ani, funcţionează şi acum la putere maximă. De aceea, locuitorii satului vin zilnic aici pentru a măcina cereale. Moara a suferit de-a lungul timpului mici modificări, fiind parţial mecanizată, dar mai există o roată care este pusă în mişcare de râul care trece pe lângă curtea lui nea’ Şerban. Bătrânul a profitat însă pe cât a putut de ceea ce îi putea oferi moara, aşa că a deschis în ograda sa şi o pensiune dotată modern.

Satul  văduvelor
Acum, Ohaba este un sat cu majoritatea populaţiei de vârsta a doua şi a treia. Tineri satului şi nu numai sunt plecaţi la muncă în străinătate şi îşi ajută cum pot părinţii şi bunicii. Din informaţiile pe care le-am primit de la săteni, în ultimi ani peste 40 de bărbaţi din Ohaba au murit. În aceste condiţii, aici există cel puţin 40 de văduve, o cifră tragică pentru un sat cu cel mult 500 de suflete.

Om al locului
Radu Anton Roman îşi are originile în satul Ohaba, mai precis bunicii lui au locuit aici. Aşa că o mare parte din copilărie şi adolescenţă şi-a petrecut-o în această zonă, care l-a marcat profund. De aceea, la doar 24 de ani a publicat un volum de versuri cu titlul „Ohaba - ţara asta”. A fost un jurnalist, scriitor şi realizator de emisiuni TV, cunoscut mai ales pentru emisiunile pe teme culinare. În 1998, Radu Anton Roman a publicat una dintre cele mai importante lucrări ale gastronomiei din ţara noastră: „Bucate, vinuri şi obiceiuri româneşti”. Acesta s-a stins din viaţă în seara zilei de luni, 29 august 2005, în urma unui stop cardio-respirator, la vârsta de 57 de ani.

Un tânăr din Ohaba, imagine din arhivă