Occupy Piața Universității

Până la urmă, manifestația publică în serial din București și din alte orașe este un soi de replică dâmbovițeană la Occupy Wall Street. Numai că, dacă americanii au manifestat împotriva lăcomiei bancherilor, la București se protestează împotriva lăcomiei politicienilor care sunt făcuți responsabili pentru tot ce merge prost de vreo trei ani încoace. Relaționarea cu fenomenul din 1990 este doar una geografică. Ca fenomen social, manifestațiile de astăzi oferă un interesant material de studiu sociologilor. În piață se adună, seară de seară, o mulțime relativă (nu a depășit până acum mia de oameni) dornică de comunicare sub toate formele posibile. O comunicare nonviolentă, în care tonul revendicativ se împletește cu ironia sau umorul amar. Cel mai frapant lucru este că această armată pașnică de ocupație (secvențele pe violență de duminică au fost străine spiritului dominant al acțiunii) nu are comandanți. Nu are lideri, ba chiar îi respinge pe cei care ar dori să-și aroge un astfel de rol. Totodată, mulțimea manifestă o puternică neîncredere în feluritele personalități care încearcă să câștige credit pe seama evenimentului. Relația cu organele de ordine s-a deteriorat și ambele părți învață, din mers, să conviețuiască. După mai bine de o săptămână nimeni nu mai pune problema aprobării unei astfel de manifestări: Piața Universității devine, tacit, o zonă liberă de reglementări pseudo-legaliste (țin minte că nici atunci când, aflat la ananghie, când cu suspendarea, când Traian Băsescu își aduna susținătorii în același loc, n-a avut nevoie de nici o hârtie de la Primărie) și probabil că așa și este bine să fie. Cu condiția, elementară, de a nu bloca circulația. Absența unui program teoretic este compensată de claritatea și fermitatea principalelor cereri: demisia președintelui și a guvernului și alegeri anticipate. Cum reacționează puterea la această manifestare care nu aparține opoziției politice? În cel mai rău mod cu putință: Boc se face că nu pricepe și are, brusc, chef de dialog, iar Băsescu stă, neașteptat de cuminte, la cutie și așteaptă desfășurarea evenimentelor. Președintele trăiește, probabil, cele mai dificile și mai jenante momente din întreaga sa carieră politică. Obișnuit să-i țină toate cacealmalele, să-i convingă pe nehotărâți prin tonul ferm al discursului, să-i intimideze pe adversari prin atacuri directe, constată deodată că toate acestea nu mai funcționează. Că românii de acum nu mai sunt cei care i-au împlinit mai toate capriciile și încrederea lor practic s-a evaporat. Pentru o fire voluntară și imprevizibilă ca a sa, cea mai probabilă reacție ar fi demisia. Nu cred însă că o va face. Pentru că și-a asumat prea multe obligații față de o întreagă clasă pe care simte că nu poate să o lase de izbeliște: cea a profitorilor guvernării, care va deveni rapid victima retalierii următoarei puterii. Deocamdată se caută cu disperare soluția de a pune la adăpost, dacă nu altfel, măcar prin tragerea de timp, care ar putea aduce, pe fondul general, o relaxare de ordin economic. Și o diminuare a protestului…