Obsesia „peştilor mari”

Răposatul (din pdv politic) comisar Verheugen avea o vorbă, la vremea în care noi treceam sfioşi pragul în Templul Bunăstării, cum vedeam noi atunci  Uniunea. Referindu-se la motivul peren al corupţiei, spunea că România trebuie să-şi propună să prindă „peştii mari” în năvodul proaspăt înfiinţatului PNA (de către Năstase), nu doar plevuşca de până atunci.
Pornind de la acest îndemn bazat pe experienţa occidentală, unde se ştia foarte bine ce este şi cum arată marea corupţie, procurorii de la PNA/DNA s-au zbătut să fixeze ţinte pe măsura îndemnului. Şi cea mai reprezentativă părea să fie aceea a unui înalt demnitar - dacă se putea chiar prim ministru - al unui guvern de-al fostei puteri.
Ani de zile s-a străduit fostul şef (actual judecător constituţional, ajuns la CCR pe o reţetă care nu ar fi de mirare să funcţioneze şi în cazul unei succesoare de-a sa,  dacă ratează europrocuratura) Daniel Morar să îl prindă pe Adrian Năstase. A întins fel de fel de năvoade, cu ochiuri mai mari şi mai mici, după principiul că odată şi odată tot o să se încurce în iţele acestora. S-au deschis nu mai puţin de trei dosare, care de care mai nesemnificativ pe fond ,şi mai forţat în dovezi, în ideea că dacă scapă dintr-unul să nu poată să iasă din altul şi, după laborioase conlucrări ale Binomului pus la punct în acea perioadă s-a reuşit performanţa cerută de Verheugen. Nici nu mai conta pentru ce şi cât de justificat, din moment ce colaborarea protocolară de pe traseul SRI - DNA -ÎCCJ a mers unsă.
Europa n-a jubilat la vremea respectivă, mirosind artificiul care hrănea eforturile propagandistice depuse de la „aripa Macovei” a alimentării MCV-lui cel folositor din cu totul alte motive decât cele trâmbiţate oficial.
Obsesia a peştilor mari a rămas însă şi, în momentul desprinderii binom/trinomului de părintele fondator, atenţia procurorilor „independentei” Kovesi s-a îndreptat spre vârfurile de orice culoare care-i puteau alimenta ascensiunea în percepţia publică. Le-a umflat din trafic pe Udrea şi Bica, i-a agăţat din anturajul prezidenţial pe Blaga şi Motreanu, dar visul său de aur rămânea un premier în funcţie. L-a dresat pe Uncheşelu să îl zgândăre pe Ponta făcându-l să demisioneze, iar la schimbarea Guvernului la vârf a privit cu interes spre Grindeanu, pe principiul „decapării”. A făcut chiar mărturisiri în acest sens în conclavurile de specialitate, demonstrând că plevuşca poate fi ignorată, dacă se ajunge la răpitorii de rang înalt. Europa şi susţinătorii săi externi au ridicat-o în slăvi, dar n-au catadicsit să coroboreze aceste eforturi şi succese cu modificările necesare din MCV. Acolo lucrurile rămâneau bătute în cuie până cel puţin când peisajul politic intern urma să se modifice conform preferinţelor şi dorinţelor externe.
În momentul de faţă asistăm la un paradox al percepţiei externe pe justiţie, atunci când aceasta a reuşit să captureze un „peşte mare” pentru acuzaţii grave precum constituirea de grup infracţional organizat şi luare de mită. Europa dă înapoi. Şi ne spune de la obraz că ceea ce facem contravine nobilelor idealuri ale Justiţiei comunitare. Că nu avem dreptul să întinăm o icoană a Anticorupţiei, tratând-o ca pe orice alt corupt de rând. Mai ales când este şi pe punctul  de a deveni o autoritate de calibru continental în materie. Tajani şi Weber sunt surprinşi şi revoltaţi de această brutală încălcare a drepturilor unui om de a-şi urma traseul de mărire marcat de alţii cu atâta efort. Şi că este pur şi simplu o oroare să îi interzici unui astfel de penal de lux până şi dreptul de a călători spre a se familiariza cu noua sa funcţie. Cu alte cuvinte, nerostite:  vrem justiţie, dar una care să nu îi afecteze pe cei care noi îi considerăm mai presus de orice jurisdicţie internă.
În concluzie: autorităţile europene vor considera că în România justiţia continuă să fie supusă presiunilor, iar drepturile omului încălcate fără nicio jenă, cu atât mai mult cu cât omul este femeia care a întruchipat  nobilele idealuri de a face din mecanismele juridice interne un instrument de control al gradului de adeziune la marea politică a Centrului. Social sau Popular. Ba chiar şi Liberal.