Obiectivul naţional

În valul de comentarii stârnit de declaraţia lui Traian Băsescu referitoare la următorul proiect naţional care ar fi unirea României cu Basarabia s-au evocat două situaţii: una ar fi aceea a necesităţii unui asemenea act, iar alta a oportunităţii discuţiei. Premierul Leancă a fost ferm: nu e momentul unor astfel de comentarii. Cei care ar înclina înspre unire – mă refer la basarabeni – se tem că comuniştii se vor agăţa de declaraţie pentru a demasca caracterul „imperial” al demersului României. Politicienii din România au admis cu jumătate de gură că ar trebui să existe o asemenea preocupare, dar nu la dimensiunea unui proiect naţional. Iliescu chiar a pus degetul pe rană: mai degrabă să ne gândim cum putem avansa spre nivelul de trai al ţărilor occidentale.

În această observaţie cred că stă cheia problemei. Precedentul european al unificării celor două Germanii ne-a arătat că argumentul fundamental a fost cel economic. Diferenţele de nivel de trai erau atât de mari între germanii din vest şi cei din est încât ultimii nici nu au mai stat pe gânduri, mai ales când au fost ademeniţi cu schimbarea mărcilor la paritate.

În situaţia de până la semnarea acordului de parafare, Moldova era într-o situaţie asemănătoare. Marele atu al României nu stătea în nivelul de trai (mai bun, dar nu hotărâtor!) ci în apartenenţa la Uniunea Europeană, ale cărei porţi se puteau deschide pentru basarabeni doar pe la Bucureşti. Odată admisă în UE – indiferent când se ca întâmpla acest lucru, peste 10 sau 15 ani – acest avantaj dispare. Decalajul economic se va reduce şi el printr-o previzibilă absorbţie de fonduri europene. Ce va mai rămâne pentru a stimula zelul unionist?

Există un precedent sugestiv: acela al desprinderii Moldovei de Uniunea Sovietică. Atunci, unirea celor două ţări româneşti putea deveni o realitate. Însă n-am schiţat nici un gest în acest sens, ba mai mult ne-am grăbit să recunoaştem primii independenţa noului stat. Apoi, la Chişinău s-a instalat, ferm, agro-craţia locală, care n-a mai conceput să piardă din mâini atu-urile statale. Nu cred că în viitor lucrurile se vor schimba prea mult, ba dimpotrivă. Pe măsură ce se va forma o elită administrativă, aceasta va ţine cu dinţii de prerogativele sale şi va apăsa pedala marginalizării: vom deveni o provincie, condusă de la Bucureşti, prin prefecţi numiţi de guvern! O astfel de idee va inflama, cu siguranţă, orgoliile locale şi nu cred că se va putea ajunge la vreun referendum în acest sens.

Aşa încât cred că obiectivul nostru naţional ar trebui să rămână cel enunţat de Iliescu. Până una-alta...