Oastea lui Piţigoi

De câte ori vine vorba despre acest partid, îmi vine în minte un cântecel din copilărie: „Ceata lui Piţigoi” şi îi văd mărşăluind, îmbrăcaţi în costume de generali, pe Gabi Oprea, Neculai Onţanu şi pe ultimul avansat în grad – generalul de Fotbal Puiu Iordănescu, cântând: „Dai într-unul, ţipă doi!”

Chiar doi dintre ei au ţipat mai deunăzi când au făcut o comunicare importantă pentru ţară. Aliniaţi ca la raport, dar în civil, ei au anunţat că fac demersuri pentru implementarea unei mai vechi dorinţe a partidului: impozitarea marilor averi! Nu cred că a existat până acum, în recuzita politicii, o idee mai scârbos de populistă ca asta.

Greul comunicării a căzut pe umerii căliţi în lupta dreaptă cu cazanele de ciorbă de fasole şi varză cu cârnaţi de la zilele de sărbătoare ai primarului Sectorului 2. Cu meşteşugita-i limbă de lemn, Neculai Onţanu a explicat de ce vor uneperiştii chestia asta: pentru dreptate! Pare caraghios că vorbesc despre aşa o chestiune delicată nişte persoane despre care folclorul urban vehiculează idei exorbitante legate despre averile la vedere, dar mai ales despre cele netrecute în declaraţii. Te-ai aştepta ca ei să fie dintre amărâţii care rabdă de foame ca să-şi plătească taxele. Şi nu poţi decât să te întrebi de ce, în loc să facă atâta caz, nu-şi donează chiar ei ceea ce deţin peste nevoi, nevoiaşilor care duc lipsă?

Povestea asta are însă un schepsis. Partid năşit fără voia lui de Mircea Geoană, prin excluderea (auzi! Tocmai Mircea Geoană să excludă pe cineva?) celor cu care nu dorea să împartă caşcavalul co-guvernării din 2009, UNPR-ul a fost clocit la Cotroceni, în scopul sprijinirii nevoiaşului Boc să rămână la guvernare de unul singur. S-au adunat în acest nobil scop exact atâţia parlamentari de câţi era nevoie şi, drept răsplată, generalul de intendenţă, conducător de lucrări de doctorat, a fost aşezat în fruntea Armiei de unde putea să dea medalii şi grade la tot cartierul. A fost activitatea sa cea mai de succes până când viscolul schimbării s-a abătut asupra Guvernului Ungureanu, pe care l-a îngropat în nămeţi. Cu instinctul său de strateg, Gabi Oprea şi-a strâns oastea şi cu năframa-n vârf de băţ s-a cerut în slujba noii puteri, de la care a şi căpătat ce-i lipsea: un post de viceprim-ministru şi, treptat, şefia ministerulu de la care plecase cu coada-ntre picioare în 2009:  Internele. Loc binecuvântat, unde şi-a realuat vechiul său obicei de a bombarda cu plachete şi medalii pe toţi băgătorii publici în seamă.

În preajma unei noi schimbări, strategia de partid inspirată de parabola câinelui credincios măcelăriei, a UNPR-ului a simţit nevoia unei arătări a muşchilor. A faptului că, cugetând, există. Şi s-a lansat în cugetări de genul impozitării averilor acelea şi – nota bene – a necesităţii votului de la 16 ani. Nu că s-ar aştepta ca vreuna dintre aceste idei să prindă viaţă. Nicidecum! Obiectivul a fost să arate lumii că UNPR-ul nu stă degeaba, se agită spre binele poporului şi – prin urmare – îşi bine merită cele două funcţii de miniştri promise de Ponta aparţinătorilor din coaliţie.

Un alt partid de aceeaşi factură – adică dintre cele niciodată trecute prin filtrul alegerilor pe cont propriu – a încercat să-şi lege numele de nişte propuneri din astea revoluţionare. Parţial a reuşit – cu TVA-ul la pâine. Mi-e teamă însă că în afara prestaţiei comico-fanteziste a cuplului de generali, în urma UNPR-ului nu va rămâne nimic altceva decât definiţia oportunismului politic de cea mai joasă speţă.