O societate cu handicap

Una dintre primele găselnițe post-revoluționare a fost handicapul: dacă pe vremea lui Ceaușescu lucrurile erau foarte stricte, medicii neavând curaj să diagnosticheze handicapul decât în cazurile mai mult decât evidente, de teama “cercetărilor” Securității, după aceea a bătut un vânt de libertate aproape toal. Au apărut handicapuri dintre cele mai variate, ca ciupercile după ploaie, care au împodobit cv-urile unor persoane care în felul acesta își rotunjeau veniturile. Este celebru unul dintre primele cazuri, al unui șef de la finanțele publice ale Capitalei, care primea compensații consistente (racordate, procentual, la leafa pe care o avea) pe motiv de surzenie sau cam așa ceva. Desigur, valul acesta de handicapați care a acționat ca un tsunami asupra bugetului asigurărilor sociale a fost generat de permisivitatea sau de lacunele etice de care au dat dovadă unii medici, care au transformat propriile cabinete în fabrici de certificate, care la rândul lor au fost validate cu ușurință de comisiile abilitate. Presa relata nu de mult despre situația dintr-o comună timișeană în care un sfert din populație avea certificate de orbi, deși oamenii trebăluiau prin gospodării și conduceau chiar mașinile. Recent, noul ministru al Muncii, Sebastian Lăzăroiu, a făcut publică situația unor falși handicapați, cu afecțiuni psihice, grupați într-o organizație condusă de o cucoană căreia instanțele în fața cărora erau contestate certificatele respective îi acordau credit deplin, deși – potrivit diagnosticului propriu – aceasta era iresponsabilă. Dealtfel, aici, în zona afecțiunilor psihice se situează și grosul abuzurilor din ultima vreme, fiind vorba de diagnostice care nu se bazează pe evidențe, ca în cazul șchiopilor, ciungilor sau orbilor. Ce vreau să spun: că dacă în România nu se poate acorda o atenție reală, de calitate, persoanelor cu handicap, acest lucru se datorează tocmai diseminării excesive a acestor categorii, care după unele statitici ar număra mai mult de un milion de persoane. Fondurile pe care-și permite România să le aloce în această direcție se diluează vădit, fiind consumate de o pătură de profitori care păgubesc statul de două ori: odată prin frauda încasării de venituri nemeritate, iar a doua oară prin absența lor de pe piața muncii. Revizuirea dosarelor de handicap, demarată nu demult, e o treabă greoaie, ale cărei rezultate vor întârzia. Este necesară mai degrabă o revizuire a legislației și o înăsprire a sancțiunilor atât pentru cei care fraudează direct statul în acest fel, cât și pentru cei care le favorizează demersul. Abia atunci vom putea spune că începem să ne aliniem principiilor europene care guvernează această categorie de semeni ai noștri, față de care continuăm să avem mari datorii morale și materiale. E vorba însă despre cei reali…